— Dacă vin, spune-le că mă întorc îndată. Şi te rog să nu-ţi fie teamă…
Pe ea o podidi o sfârşeală în tot trupul şi se lăsă pe laviţă.
Feciorul o privi posomorât şi-i propuse:
— Poate că ar fi mai bine… să te duci undeva? Ea simţi obida cuprinzându-i sufletul. Clătină din cap în semn de împotrivire şi spuse:
— Nu! De ce adică? Era către sfârşitul lui noiembrie. Peste zi ninsese; fulgi mărunţi şi deşi acoperiseră pământul îngheţat şi acum se auzea scârţâitul omătului sub paşii băiatului care se depărta. Afară întunericul de nepătruns se lipise de geam, ca un ochi neclintit, care pândeşte cu vrăjmăşie pe cineva.
Mama şedea pe laviţă cu mâinile sprijinite şi aştepta cu ochii aţintiţi către uşă…
I se părea că nişte răufăcători îmbrăcaţi în haine ciudate se furişau prin beznă spre casă, încovoin-du-se şi strecurând priviri piezişe în toate părţile. Pe unul îl şi simţea cum dă
târcoale casei, îl auzea pipăind şi bâjbâind pereţii cu mâinile.
Se auzi o şuierătură. La început pluti prin întuneric, şerpuind ca un şuvoi subţire, trist şi melodios, rătăci nehotărât prin beznă căutând parcă ceva, se apropie… şi, deodată, se mistui sub fereastră, ca şi când s-ar fi înfipt în peretele de lemn.
În tindă se auzi tropăit şi târşâit de picioare; mama tresări şi, înălţând sprâncenele cu încordare, se ridică.
Uşa se deschise. In odaie se ivi mai întâi un cap cu o uriaşă
cuşmă miţoasă; după aceea, aplecân-du-se ca să nu se
lovească de pragul de sus, se strecură încetinel un trup de vlăjgan care, desfăşurân-du-se în toată înălţimea, ridică fără
grabă mâna dreaptă şi, după ce răsuflă cu mare larmă, din străfunduri, grăi cu glas puternic şi adânc:
— Sară bună!
Mama înclină din cap fără cuvânt.
— Da' Pavel nu-i acasă?
Cu mişcări domoale, omul îşi scoase scurta îmblănită, ridică
un picior şi scutură cu căciula omătul de pe cizmă, repetă
mişcarea şi cu piciorul celălalt, îşi azvârli căciula într-un ungher şi, cumpănindu-se pe picioroangele-i de lungan, intră
în odaie. Se îndreptă către un scaun, îl cercetă, ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze că era îndeajuns de tare, în cele din urmă se aşeză şi, punându-şi palma la gură, căscă. Avea capul rotund ca o bilă, părul tuns mărunt, obrazul ras proaspăt, mustăţile stufoase şi cu vârfurile pleoştite. îşi roti cu luare-aminte ochii cenuşii şi bulbucaţi prin tot cuprinsul odăii, apoi îşi puse picior peste picior şi, legănându-se pe scaun, întrebă:
— E căsuţa voastră, ori staţi cu chirie? Mama, care se aşezase în faţa lui, răspunse:
— Stăm cu chirie.
— Nu-i prea grozavă! – îşi dădu cu părerea.
— Paşa vine îndată, aşteaptă-l puţintel! – îl rugă ea cu glas scăzut…
— Iacătă că-l adăst! – răspunse cu glas domol lunganul.
Liniştea lui, vocea blândă, faţa deschisă şi cinstită, toate laolaltă îi dădură mamei oarecare curaj. Omul o privea făţiş şi cu bunăvoinţă; în adâncul ochilor lui limpezi licărea o scânteie jucăuşă, iar întreaga lui făptură colţuroasă, puţintel adusă de spate şi cu picioarele atât de lungi, avea ceva hazliu şi atrăgător. Purta o bluză albastră şi nişte nădragi negri, vârâţi în cizme. Ea voia să-l întrebe cine e, de unde vine, de când îl cunoaşte pe feciorul său, dar tocmai atunci străinul se opri din legănarea lui şi, aplecându-se adânc către ea, o întrebă:
— Dar cine ţi-a zdrelit fruntea, nană?
Ii vorbise cu blândeţe, cu o sclipire de zâmbet senin în ochi, dar pentru femeie întrebarea însemnase o pricină de jignire.
îşi strânse buzele şi, după un scurt răstimp de tăcere, întrebă
cuviincios, dar cu răceală în glas:
— Da' ce te priveşte asta, maică? El se săltă cu tot trupul către dânsa:
— Nu te supăra, păcatele mele! Te-am întrebat pentru că şi maică-mea, cea care m-a luat de suflet, avea o zdrelitură la cap taman ca dumneata. O lovise, ca să vezi dumneata, ibovnicul cu un calapod, că era ciubotar. Ea spălătoreasă, el ciubotar. L-a găsit nu ştiu pe unde, după ce mă înfiase pe mine; l-a găsit spre jalea şi pacostea ei, că era un beţivan şi jumătate. Ce-o mai bătea, sărmana de dânsa! De groază mi se încrâncena carnea pe mine. Faţă de o mărturisire aşa de sinceră, mama se simţi dezarmată, ba chiar se mai gândi că
Pavel ar putea să se supere pentru că răspunsese atât de neprietenos acestui om ciudat. Deci, cu un zâmbet de vinovăţie, lămuri:
— Nu m-am supărat, dar ai întrebat prea… aşa… de-a dreptul! E o amintire de la bărbăţelul meu, dumnezeu să-l ierte! Nu cumva eşti tătar?
Omul îşi bălăbăni scurt picioarele şi zâmbi atât de larg, că
până şi urechile i se mişcară parcă mai înspre ceafă. Apoi rosti grav:
— Pân-acuma, nu.
— După grai, parcă n-ai fi rus! – îşi explică bănuiala, zâmbind şi ea, căci îi înţelesese tâlcul glumei.
— Graiul meu e mai dulce decât cel rusesc! – spuse musafirul, dând din cap cu veselie.
