Lacrimile i se adunau năvalnic în piept, iar aşteptarea suferinţei, pe care Pavel i-o vestise cu atâta linişte şi încredinţare, i se zbătea în suflet, jalnica şi oarbă, ca un fluture de noapte. în faţa ochilor i se desfăşură deodată

imaginea unei nesfârşite câmpii, troienite de zăpadă. Cu şuierături ascuţite care-ţi îngheţau sângele în vine, vântul se roteşte în vârte-juri şi goneşte bezmetic, scuturându-şi pletele-i albe. în mijlocul câmpiei, ca o mică pată de întuneric, se mişcă singuratică, cumpănindu-se din greu, o făptură

măruntă – o fată. Vântul i se încolăceşte în picioare, îi înfoaie fusta, îi aruncă în obraz puzderie de fulgi, ca pe nişte ţepi de gheaţă. Fata păşeşte anevoie, picioarele-i micuţe se afundă în nămeţi. E frig şi te cuprinde spaima. Fata se apleacă înainte şi, în bătaia jucăuşă a vântutui de toamnă, e ca un firicel de iarbă într-un deşert mohorât. Pe dreapta se-nalţă din mlaştini zidul întunecat al pădurii în care plopii şi mestecenii subţiratici, despuiaţi de frunze, se tânguie cu jale. în fata ei, undeva, departe, clipesc reci luminile oraşului.

— Doamne, îndură-te de noi! – şopti mama, înfiorată de groază.

VII.

Zilele lunecau una după alta, ca boabele de mătănii, înşiruindu-se în săptămâni, în luni. în fiecare sâmbătă, tovarăşii lui Pavel veneau la el acasă şi fiecare din aceste adunări însemna o nouă treapta pe o scară cu suiş lin şi lung, care ducea undeva, departe, şi pe care oamenii o urcau încet, pas cu pas.

Mai veneau şi oameni noi. Odăiţa Vlasovilor era acum neîncăpătoare. Nataşa sosea înfrigurată, obosită, dar întotdeauna de o nesfârşită veselie şi voie bună. Mama îi împletise o pereche de ciorapi şi ţinu să-i pună ea, cu mâinile ei, în picioarele micuţe ale fetei. Nataşa râse la început, dar după aceea tăcu deodată şi spuse cu glas scăzut, îngândurată:

— Am avut o dădacă; ce suflet bun avea şi ea'! Ciudat, Pelagheia Nilovna, poporul care munceşte duce o viaţă atât de grea, atât de necăjită şi obidită şi totuşi în inima lui găseşti mai multa simţire, mai multă bunătate decât la ceilalţi!

Şi dădu din mâna de parcă i-ar fi fost lehamite, arătând undeva departe, foarte departe de dânsa.

— Fh. dar dumneata eşti alt fel de fire! – zise Vlasova – Te-ai lepădat-de părinţi şi de toate.

— Negăsind cuvintele ce-i trebuiau ca să-şi destăinuie gândul până la capăt, oftă şi tăcu, cu ochii la Nataşa, faţă de care se simţea recunoscătoare, fără a şti nici dânsa.pentru ce anume… Şedea jos pe duşumea şi se uita la fata care zâmbea îngândurată, cu capul plecat pe un umăr.

— M-am lepădat de părinţi? – repetă ea – Adevărat… Dar nu-i nimic! Tata e atât de aspru, frate-meu la fel. Ba pe deasupra, mai e şi beţivan. Soră-mea mai mare – o nenorocită… Ş-a măritai cu un bărbat mult mai în vârstă

decât ea… Bogat putred, morocănos şi lacom. Numai de mama îmi pare rău! E cinstită şi bună, ca dumneata. E micuţă

ca un şoricel şi tot ca un şoricel aleargă iute-iute şi i-e frică

de toţi. Uneori mi-e aşa de dor de ea…

— Sărăcuţa de tine!- suspină mama.

Fata înălţă fruntea şi întinse mâna, respingând parca ceva.

— O, nu! Uneori mă simt atât de bucuroasă, atât de fericită!

Faţa îi păli deodată, iar ochii albaştri i se aprinseră.

Lăsându-şi mâinile pe umerii mamei, ea rosti încet şi grav, cu glas de adâncă încredinţare:

— Dacă ai şti… daca ai putea înţelege ce operă uriaşă

săvârşim noi…!

O umbră de invidie trecu o clipă peste inima mamei.

Ridicându-se de pe podea, ea spuse cu voce mâhnită:

— Sunt prea bătrână pentru asta şi nici carte nu ştiu…

Pavel vorbea tot mai des şi mai mult, discuta din ce în ce mai înflăcărat şi slăbea. Când vorbea cu Naâaşa sau când o cuprindea cu privirea, mama întrezărea parcă în ochii lui limpezi o lucire mai caldă, i se părea că glasul lui suna mai blând şi toată fiinţa lui era mai deschisă.

„De-ar da dumnezeu!” gândea dânsa în asemenea cline. Şi zâmbea.

La adunările lor, când discuţia era prea aprinsă şi prea furtunoasă, de îndată se ridica hoholul şi, bălăngănindu-se ca o limbă de clopot, rostea cu glasu-i puternic şi adânc câteva cuvinte blajin? şi simple; şi atunci toţi se domoleau şi reluau dezbaterea cu toată stăpânirea. Vesovşcikov, arţăgos de felul său, îi lua mereu la zor pe ceilalţi; de altfel, eî şi roşcovanul, pe care-l chema Samoilov, erau cei care stârneau toate discuţiile. De partea lor se afla întotdeauna Ivan Bukin, cel cu capul rotund şi cu părul bălai, atât de spălăcit de parcă şi-l spăla cu leşie… Iakov Somov, curăţel şi îngrijit de obicei, vorbea puţin, cu voce domoală şi gravă; el şi cu Fedea Mazin, cel cu fruntea înaltă, erau în toate dezbaterile de aceeaşi părere cu Pavel şi cu hoholul.

Uneori, când se întâmpla să lipsească Nataşa, în locul ei venea din oraş Nikolai Ivanovici, un om cu ochelari şi bărbuţă

mică, gălbuie, de obârşie din-tr-o gubernie depărtată şi care avea un fel al lui de a rosti cuvintele, apăsând cu tărie pe sunetul „o”. De altminteri toată purtarea lui era îndeobşte altfel decât a celorlalţi. Vorbea despre lucrurile cele mai obişnuite, despre viaţa de familie, despre copii, despre negoţ, poliţie, preţul pâinii şi al cărnii – pe scurt despre tot ceea ce frământa lumea zi de zi. Şi în toate găsea multă prefăcătorie şi minciună, multă neorânduială şi nerozie, deseori mult caraghioslâc şi pe toate le socotea totdeauna vădit dăunătoare oamenilor. Mamei i se părea că omul acesta venea de undeva de departe, dintr-o altă ţară, unde toţi

oamenii duc o viaţă cinstită şi uşoară, şi că aici totul îi era străin, că nu se putea deprinde nicicum cu viaţa aceasta, că

nu putea s-o accepte ca pe un lucru necesar, că viaţa de aici nu-i plăcea şi stârnea în el o liniştită, dar îndărătnică dorinţă

de a reface totul după felul său. Avea faţa gălbejită, zbârcituri subţiratice i se resfirau ca nişte raze în jurul ochilor, vorbea cu glas domol, iar mâinile îi erau totdeauna calde. Când dădea mâna cu Vlasova, i-o cuprindea toată cu degetele-i puternice şi după o asemenea strângere de mână ea se simţea cu sufletul mai uşurat, mai liniştit.

Veneau şi alţi oameni din oraş; mai des venea o domnişoară

înaltă, zveltă, cu ochi mari, slabă la faţă şi palidă. O chema Saşenka. In mers şi în mişcări avea ceva bărbătesc; când îşi încrunta sprâncenele negre şi stufoase, chipul ei lua o înfăţişare aspră; avea nasul drept şi, când vorbea, nările fine îi tremurau uşor.

Saşenka a fost cea dintâi care a rostit cu glas tare şi răspicat:

— Noi suntem socialişti…

Când auzi acest cuvânt, mama, cuprinsă de o mută

înfricoşare, rămase cu privirea holbată la chipul domnişoarei.

Auzise că socialiştii l-au ucis pe ţar. Lucrul' acesta se întâmplase mai demult, pe vremea când era încă tânără; se vorbea pe atunci că moşierii, voind aa se răzbune pe ţar, pentru că îi dezrobise pe ţărani, au jurat să nu-şi mai taie pletele până când nu-l vor răpune, şi din pricina aceasta au fost numiţi socialişti. Şi acum ea nu se putea dumiri: pentru ce să fie fecioru-său şi tovarăşii lui socialişti?

După ce plecară toţi, ea îl întrebă pe Pavel:

— Tu eşti socialist, Pavluşa?

— Da | – răspunse el, ţinându-se ca totdeauna drept şi hotărât în faţa ei.

— Da' de ce mă întrebi?

Mama oftă adânc şi, plecându-şi privirea, îl întrebă:

— Aşa să fie oare, Pavluşa? Socialiştii doar sunt împotriva ţarului; ei doar l-au ucis pe ţarul celălalt.

Pavel făcu câţiva paşi prin odaie, îşi trecu palma peste obraz şi îi spuse zâmbind:

— Noi nu facem lucruri din astea!

După aceea îi vorbi îndelung cu glas potolit şi grav. Ea se uita în ochii lui, gândind în sine: „Nu, el n-are să facă nimic rău, el nu poate să facă rău!”

Pe urmă cuvântul acesta, care întâia oară o înspăi-mântase, începu a fi rostit tot mai adesea; cu timpul el îşi pierdu ascuţimea şi în scurtă vreme urechea ei se deprinse cu el, cum se deprinsese cu alte nenumărate cuvinte, pe care le auzea necontenit, fără să le pătrundă înţelesul. Saşenka însă