nu era pe placul ei şi, de câte ori venea, mama se simţea neliniştită, stânjenită.

Într-o zi, ea ii spuse hoholului, strângându-şi buzele într-o schimă de nemulţumire:

— Saşenka prea e aspră! Nu ştie decât să poruncească: trebuie să faceţi aşa, trebuie să faceţi pe dincolo…

Hoholul porni a râde cu hohote:

— Ai ochit-o şi ai nimerit-o! Şi ai atins-o, nana, taman unde o doare mai tare! Nu-i aşa, Pavel?

,Şi, făcând cu ochiul către marna, adăugă cu o sclipire veselă în privire:

— Nobilimea, de! * Pavel spuse cu răceală:

— E o tată de ispravă.

— Este! – întări şi hoholul.

— Numai că nu vrea să înţeleagă un lucru: că ea e cu

„trebuie”, iar noi – cu „vrem şi putem”!

După aceea se încinse între ei o discuţie al cărui tâlc mama nu-l mai înţelese.

Mama băgă de seamă iarăşi că Saşenka se purta cu mare asprime, mai ales faţă de Pavel, ba uneori îi vorbea chiar cu glas ridicat. Pavel zâmbea, tăcea şi se uita la ea cu aceeaşi blajină privire cu care se uita odinioară la Nataşa. Nici asta nu-i plăcea mamei.

Uneori, îi cuprindea pe toţi deodată o bucurie năvalnică şi atunci mama îi privea cu mirare. Aceasta se îniâmpla de

obicei în serile când citeau prin ziare veşti despre muncitorimea din alte ţări. Atunci le străluceau ochii de voie bună, se simţeau cu toţii fericiţi, o fericire ciudată, aproape copilărească şi, însufleţiţi de o senină veselie, se porneau pe râs, bă-tându-se prieteneşte pe umăr.

— Hei, bravo vouă, tovarăşi nemţi! – sttiga câte unul, îmbătat parcă de propria-i bucurie.

— Trăiască muncitorii din Italia! – strigau cu un alt prilej.

Şi, trimiţând aceste saluturi undeva, departe, unor prieteni care nici nu-i cunoşteau şi care nici nu le-ar ti putut înţelege limba, erau parcă deplin încredinţaţi că oamenii aceia, necunoscuţi, îi aud totuşi şi le împărtăşesc entuziasmul.

Copleşit de acelaşi simţământ de iubire atotcuprinzătoare, cu o scânteiere de lumină în ochi, hoholul spunea:

— Straşnic ar fi să le scriem acolo, în ţara lor, ce ziceţi? Să

afle că şi aici în Rusia au prieteni, care împărtăşesc acelaşi crez, că şi aici trăiesc oameni însufleţiţi de aceleaşi idealuri şi care se bucură de biruinţele lor…

Şi cu feţele visătoare, luminate de zâmbet, vorbeau îndelung despre francezi, englezi, suedezi, ca despre nişte prieteni, ca despre nişte oameni pe ca-re-i iubeau şi-i respectau, luând parte deopotrivă la bucuriile şi la durerile lor.

Astfel, în odăiţa aceea neîncăpătoare se înfiripa un.

simţământ de înrudire spirituală a muncitorilor djn lumea întreagă. Aceasta îi făcea să se siniiă uniţi, contopindu-i pe toţi într-un singur suflet; mama, deşi nu putea înţelege acest simţământ fie unire, era cuprinsă totuşi de tulburare, cucerită de forţa lui tânără şi înălţătoare, îmbătătoare şi plină

de speranţe, care o făcea să se ţină dreaptă şi cu fruntea sus.

— Ce oameni sunteţi voi! – grăi dânsa într-o zi către hohol.

— Sunteţi tovarăşi cu toată lumea – şi cu armenii, şi cu evreii, şi cu austriecii, vă întristaţi şi vă bucuraţi pentru toţi.

— Pentru toţi, nană dragă, pentru toţi! – răspunse cu însufleţire hoholul.

— Noi nu cunoaştem naţionalităţi, nu cunoaştem neamuri; cunoaştem numai tovarăşi şi numai duşmani. Toţi muncitorii

ne sunt tovarăşi; toate guvernele, toţi bogătanii ne sânt'

duşmani. Când cuprinzi cu o privire limpede tot pământul şi vezi cât de mulţi suntem noi, muncitorii, şi câtă forţă purtăm în noi, îţi tresaltă inima şi ţi se umple pieptul de bucurie, ca la o mare sărbătoare! Tot aşa simte, nană, şi francezul, şi neamţul, când îşi îndreaptă privirea asupra vieţii şi la fel se bucură şi italianul. Toţi suntem copiii aceleiaşi mame, copiii nebiruitei idei a înfrăţirii muncitorilor din toate ţările. Ea ne încălzeşte, ea este soarele care străluceşte pe cerul dreptăţii; iar cerul acesta e în inima fiecărui muncitor, şi oricine ar fi el, oricum l-ar chema, socialistul este fratele nostru care simte şi cugetă întotdeauna ca noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor!

Qredinţa aceasta, naivă dar puternică, îşi croia drum tot rnai adesea în adunările lor, se înfiripa, creştea şi se înălţa ca o forţă uriaşă. Şi când o vedea în toată plinătatea ei, mama simţea fără să vrea că în lume se născuse cu adevărat ceva măreţ şi luminos ca soarele de pe cer, pe care-l vedea cu ochii ei.

Adesea cântau. Cântecele obişnuite, pe care le ştia oricine, le cântau cu glas înalt şi cu voioşie; uneori însă intonau alte cântece, necunoscute, deosebit de armonioase, dar triste, cu meiodii nemaiauzite până atunci. Pe acestea le cântau cu voce coborâtă şi gravă, asemenea cântărilor bisericeşti.

Chipurile lor erau palide, inspirate, iar cuvintele – pline de un tâlc adânc grăitor – mărturiseau o putere uriaşă.

Între aceste cântece noi, era mai cu osebire unul care o neliniştea şi o tulbura pe mama. în sunetele lui nu se auzea nici îngândurarea mâhnită a inimilor pline de obidă, care rătăcesc stinghere pe cărările întunecate ale amarnicelor nedumeriri, nici geamătul jalnic al sufletului copleşit de nevoi, înfricoşat, fără vlagă, şi fără culoare. Nu răsunau în cântecul acesta nici suspinele pline de dor neîmplinit ale unei forţe ce tânjeşte după nemărginit, nici strigătele aţâţătoare ale unei vitejii năvalnice gata să zdrobească, fără deosebire, şi răul, şi binele. Nu găseai în el nici pornirea oarbă a răzbunării şi asupririi, care e în stare să nimicească totul, fără să poată

clădi ceva; cântecul acesta nu avea nimic din viersul lumii vechi, lumii de robi.

Nici cuvintele tăioase, nici melodia aspră a acestui cântec nu erau pe placul mamei, dar de dincolo de cuvinte şi de melodie răzbătea ceva imens, care acoperea prin forţa lui uriaşă şi cuvântul, şi sunetul, stârnind în inimi presentimentul unor lucruri atât de mari, încât mintea nu le putea cuprinde.

Acestea toate mama le citea pe feţele şi în ochii tinerilor, le simţea răzbătând din piepturile lor şi, cucerită de această

forţă, faţă de care cuvintele şi sunetele cântecului se dovedeau neîncăpătoare, ea îl asculta întotdeauna cu o deosebită luare-aminte şi cu o nelinişte mai adâncă, decât pe toate celelalte cântece.

Cântecul acesta ei îl cântau mai încet decât pe oricare altul şi el răsuna totuşi mai puternic decât toate, cuprinzându-i pe toţi în învăluirea lui, ca adierea unei zile de martie – cea dintâi zi a primăverii care se apropia.

— Ar fi timpul să-l cântăm în stradă! – spunea Vesovşcikov morocănos.

Când tată-său se apucă iar de furturi şi fu din nou băgat la puşcărie, Nikolai îşi vesti liniştit tovarăşii:

— Acum putem să ne adunăm la mine… Aproape în fiecare seară, după ce ieşeau de la lucru, venea la Pavel unul sau altul dintre tovarăşii săi şi, copleşiţi de gânduri, neavând timp nici măcar să se spele, luau cărţile şi începeau să citească şi să facă însemnări. Nici cât mâncau şi îşi beau ceaiul nu lepădau cărţile din mână, iar discuţiile lor erau tot mai neînţelese pentru mama.

— Ne trebuie, un ziar! – spunea adesea Pavel.

Viaţa lor era tot mai frământată şi mai înfrigurată, tot mai grăbiţi treceau de la o carte la alta, ca albinele din floare în floare.

— Au cam început să ne ia la ochi! – spuse într-o zi Vesovşcikov.

— S-ar putea să cădem curând…

— De aceea-i pitpala:ul pitpalac, ca să cadă-n capcană! –

zise hoholul.

Mama îl îndrăgea tot mai mult. Când îl auzea spunându-i