Vesovşcikov şi roşcovanul au plecat cei din-tâi şi asta de asemenea nu i-a plăcut mamei.
„lan te uită ce grăbiţi mai sunt!” gândi ea, încii-nând din cap cu răceală, când aceştia.îşi luară rămas bun.,
— Mă întovărăşeşti, Nahodka? – întrebă Nataşa.
— Negreşit! – răspunse hoholul.
În timp ce Nataşa se îmbrăca în bucătărie, mama îi spuse:
— Cam subţiori ciorăpei pentru asemenea vreme! Tmi dai voie să-ţi împletesc eu o pereche de ciorapi de lână?
— Mulţumesc, Pelagheia Nilovna, dar ciorapii de lină cam zgârie, precât mi se pare! – răspunse Nataşa râzând.
— N-ai grijă, cum ţi-i împletesc eu n-au să te zgi-rie! – o încredinţa Vlasova.
Nataşa se uita la ea cu ochii puţin subţiaţi printre pleoape şi, sub privirea ei stăruitoare, mama se simţi oarecum descumpănită.
— Iartă-mă! sunt o neroadă, dar ţi-am vorbit din toată
inima!… – adăugă ea aproape în şoaptă.
— Ce bună eşti! – îi răspunse Nataşa tot aşa de încet şi-i strânse cu grabă mina.
— Noapte bună, nana! – îşi luă rămas bun hoholul, privind-o drept în ochi; apoi se încovoie de spate şi ieşi în tindă în urma Nataşei.
Mania se uita la fecioru-său, care stătea în pragul uşii zâmbind,
— De ce râzi? – îl întrebă ea stânjenită.
— Aşa, sunt vesel!
— Fireşte, sunt bătrână şi proastă, dar tot pot să-mi dau şi eu seama când e vorba de o treaba bună! – zise ea cu oarecare obidă în glas.
— Atunci e cum nu se poate mai bine! – răspunse el.
— Dar acum ar trebui să te duci la culcare, e cam târziu!
— Am să mă culc, ma culc îndată!
Se învârtea în jurul mesei, strângând ceştile fie ceai; era mulţumită şi avea faţa transpirată de căldura plăcutei tulburări pe care o simţea la ghidul că totul a fost aşa de frumos şi s-a sfârşit atât de bine.
— Bun ţi-a fost gândul să-i chemi, Pavluşa! – mărturisi ea.
— Şi tare mi-a plăcut hoholul! Iar domnişoara – ce fată
deşteaptă! Cine-i fata asta?
— E învăţătoare! – răspunse scurt Pavel, plim-bându-se prin odaie.
— Eh, sărmana de ea! Sărăcuţ îmbrăcată, grozav de sărăcuţ!
Şi nu-i mare lucru să răceşti. Da' părinţii încotro şi pe unde-i sunt?
— La Moscova! – grăi Pavel şi, oprindu-se în faţa maică-şi, urmă tainic şi grav:
— Uite ce-i cu ea: taică-său e om bogat, face negoţ de fierărie şi are câteva case. Văzând-o că a apucat pe drumul acesta, a alungat-o de acasă. A fost crescută în puf, a fost răsfăţată, i s-au făcut toate poftele şi, iată, acum porneşte noaptea, singură, pe jos, cale de şapte verste…
Mama se opri, cuprinsă de uimire. Stătea în mijlocul odăii cu sprâncenele ridicate a mirare şi-se uita fără glas la fecioru-său. După un răstimp întrebă încet:
— Şi se duce atâta cale, până la oraş?
— Da.
— Doamne, doamne! Şi nu-i e frică?
— Uite că nu! – surise Pavel.
— Dar ce nevoie era să plece? Să fi rămas la noi peste noapte. O culcam cu mine!
— Nu se poate! Mâine dimineaţă s-ar fi putut s-o zărească
cineva aici şi tocmai de asta trebuie să ne păzim cu orice chip.
Mama privi îngândurată pe fereastră şi întrebă cu glas coborât:
— Nu înţeleg, Paşa, ce e primejdios şi neîngăduit în ceea ce faceţi voi? Că doar nu-i nimic rau în asta, nu-i aşa?
Nu era deloc sigură pe cele ce spunea şi tocmai de aceea aştepta de la el un răspuns care s-o încredinţeze. Liniştit, uitându-se drept în ochii ei, Pavel îi spuse răspicai:
