oamenii duc o viaţă cinstită şi uşoară, şi că aici totul îi era străin, că nu se putea deprinde nicicum cu viaţa aceasta, că
nu putea s-o accepte ca pe un lucru necesar, că viaţa de aici nu-i plăcea şi stârnea în el o liniştită, dar îndărătnică dorinţă
de a reface totul după felul său. Avea faţa gălbejită, zbârcituri subţiratice i se resfirau ca nişte raze în jurul ochilor, vorbea cu glas domol, iar mâinile îi erau totdeauna calde. Când dădea mâna cu Vlasova, i-o cuprindea toată cu degetele-i puternice şi după o asemenea strângere de mână ea se simţea cu sufletul mai uşurat, mai liniştit.
Veneau şi alţi oameni din oraş; mai des venea o domnişoară
înaltă, zveltă, cu ochi mari, slabă la faţă şi palidă. O chema Saşenka. In mers şi în mişcări avea ceva bărbătesc; când îşi încrunta sprâncenele negre şi stufoase, chipul ei lua o înfăţişare aspră; avea nasul drept şi, când vorbea, nările fine îi tremurau uşor.
Saşenka a fost cea dintâi care a rostit cu glas tare şi răspicat:
— Noi suntem socialişti…
Când auzi acest cuvânt, mama, cuprinsă de o mută
înfricoşare, rămase cu privirea holbată la chipul domnişoarei.
Auzise că socialiştii l-au ucis pe ţar. Lucrul' acesta se întâmplase mai demult, pe vremea când era încă tânără; se vorbea pe atunci că moşierii, voind aa se răzbune pe ţar, pentru că îi dezrobise pe ţărani, au jurat să nu-şi mai taie pletele până când nu-l vor răpune, şi din pricina aceasta au fost numiţi socialişti. Şi acum ea nu se putea dumiri: pentru ce să fie fecioru-său şi tovarăşii lui socialişti?
După ce plecară toţi, ea îl întrebă pe Pavel:
— Tu eşti socialist, Pavluşa?
— Da | – răspunse el, ţinându-se ca totdeauna drept şi hotărât în faţa ei.
— Da' de ce mă întrebi?
Mama oftă adânc şi, plecându-şi privirea, îl întrebă:
— Aşa să fie oare, Pavluşa? Socialiştii doar sunt împotriva ţarului; ei doar l-au ucis pe ţarul celălalt.
Pavel făcu câţiva paşi prin odaie, îşi trecu palma peste obraz şi îi spuse zâmbind:
— Noi nu facem lucruri din astea!
După aceea îi vorbi îndelung cu glas potolit şi grav. Ea se uita în ochii lui, gândind în sine: „Nu, el n-are să facă nimic rău, el nu poate să facă rău!”
Pe urmă cuvântul acesta, care întâia oară o înspăi-mântase, începu a fi rostit tot mai adesea; cu timpul el îşi pierdu ascuţimea şi în scurtă vreme urechea ei se deprinse cu el, cum se deprinsese cu alte nenumărate cuvinte, pe care le auzea necontenit, fără să le pătrundă înţelesul. Saşenka însă
nu era pe placul ei şi, de câte ori venea, mama se simţea neliniştită, stânjenită.
Într-o zi, ea ii spuse hoholului, strângându-şi buzele într-o schimă de nemulţumire:
— Saşenka prea e aspră! Nu ştie decât să poruncească: trebuie să faceţi aşa, trebuie să faceţi pe dincolo…
Hoholul porni a râde cu hohote:
— Ai ochit-o şi ai nimerit-o! Şi ai atins-o, nana, taman unde o doare mai tare! Nu-i aşa, Pavel?
,Şi, făcând cu ochiul către marna, adăugă cu o sclipire veselă în privire:
— Nobilimea, de! * Pavel spuse cu răceală:
— E o tată de ispravă.
— Este! – întări şi hoholul.
— Numai că nu vrea să înţeleagă un lucru: că ea e cu
„trebuie”, iar noi – cu „vrem şi putem”!
După aceea se încinse între ei o discuţie al cărui tâlc mama nu-l mai înţelese.
Mama băgă de seamă iarăşi că Saşenka se purta cu mare asprime, mai ales faţă de Pavel, ba uneori îi vorbea chiar cu glas ridicat. Pavel zâmbea, tăcea şi se uita la ea cu aceeaşi blajină privire cu care se uita odinioară la Nataşa. Nici asta nu-i plăcea mamei.
Uneori, îi cuprindea pe toţi deodată o bucurie năvalnică şi atunci mama îi privea cu mirare. Aceasta se îniâmpla de
obicei în serile când citeau prin ziare veşti despre muncitorimea din alte ţări. Atunci le străluceau ochii de voie bună, se simţeau cu toţii fericiţi, o fericire ciudată, aproape copilărească şi, însufleţiţi de o senină veselie, se porneau pe râs, bă-tându-se prieteneşte pe umăr.
— Hei, bravo vouă, tovarăşi nemţi! – sttiga câte unul, îmbătat parcă de propria-i bucurie.
— Trăiască muncitorii din Italia! – strigau cu un alt prilej.
Şi, trimiţând aceste saluturi undeva, departe, unor prieteni care nici nu-i cunoşteau şi care nici nu le-ar ti putut înţelege limba, erau parcă deplin încredinţaţi că oamenii aceia, necunoscuţi, îi aud totuşi şi le împărtăşesc entuziasmul.
Copleşit de acelaşi simţământ de iubire atotcuprinzătoare, cu o scânteiere de lumină în ochi, hoholul spunea:
— Straşnic ar fi să le scriem acolo, în ţara lor, ce ziceţi? Să
