— Cum vorbeşti şi tu, Andriuşa! – se minună mama.

El se aşezase în genunchi în faţa samovarului şi sufla sârguincios pe coş, dar când auzi cuvântul mamei, îşi ridică

fata stacojie de atâta suflat şi, netezindu-şi mustăţile cu amândouă mâinile, întrebă:

— Dar cum vorbesc?

— Oe parcă nimeni nu ţi-ar fi făcut nicicând nici un rau…

Hcholul se ridică în picioare, dădu scurt din cap şi răspunse zâmbind:

— Crezi dumneata că se află undeva, pe tot pă-mântul, vreun suflet de om neobidit? Eu unul ani fost de atâtea ori lovit de nedreptate, că am şi ostenit tot necăjindu-mă şi minimdu-mă. Ce să faci, dacă oamenii nu pot trăi altfel?

Necazurile te ţin de la treabă şi dacă le iei în seamă şi zăboveşti pe lâng£ ele îţi pierzi vreirea degeaba. Aşa e viaţa!

înainte mă mai înfuriarn şi eu pe oameni din pricina asta, dar când am cugetat mai bine, am văzut că nu face. Fiecare se teme ca nu cumva să-l lovească cel de alături şi atunci cată s-o ia el înainte, croindu-i peste ureche. Aşa-i viaţa, nană

dragă.

Vorba hohotului curgea lină şi domoală, alungind undeva, departe, neliniştea pe care o stârnise în sufletul mamei aşteptarea percheziţiei; ochii lui bulbucaţi zâmbeau plini de lumină şi întreaga lui făptură, cam deşirată, era nespus de mlădioasă.

Mania oftă şi-i dori din toată inima:

— Să-ţi dea dumnezeu noroc, Andriuşa! Hoholul făcu un pas uriaş către samovar, se lăsă iarăşi în genunchi şi murmură:

— De mi-o da, n-am să zic nu; dar de cerşit – n-am să

cerşesc!

Pavel se întoarse din ogradă, anunţând cu depiină

încredinţare:

— Acuma n-au să le mai găsească! – şi începu să se spele.

După aceea, ştergându-şi cu grijă mâinile, adăugă:

— Mamă, dacă ai să te arăţi speriată, au să intre la bănuială: „Mă, vra să zică, este ceva în casa, de vreme ce femeia asta tremură ca varga”. Ştii bine doar, că noi nu

urmărim nimic rău, că dreptatea e de partea noastră, că toată

viaţa ne vom strădui pentru dreptate – asta este doar toată

vina noastră! Aşadar, de ce să ne temem?

— Mă voi sili să mă ţin bine, Paşa! – făgădui dânsa. Şi îndată

adăugă cu glas mâhnit:

— De-ar veni odată!

Dar n-au venit în noaptea aceea, iar a doua zi dimineaţa, ca să preîntâmpine glumele la care se aştepta din pricina spaimei ce trăsese, mama se grăbi s-o ia înainte:

— Halal de mine! Nici nu s-a arătat sperietoarea şi eu mă şi speriasem!

Au venit cam la vreo lună după noaptea aceea, de zbucium.

Nikolai Vesovşcikov se afla şi el la Pavei şi împreună cu Andrei vorbeau tustrei despre gazeta lor. Era târziu, aproape de miezul nopţii. Mama se culcase şi în timp ce aţipea îi auzea vorbind în şoaptă, cu îngrijorare. Pe urmă Andrei trecu prin bucătărie, în vârful picioarelor, şi închise încet uşa după el.-

In tindă se auzi zdrăngănit de căldare izbită. Şi deodată uşa se deschise larg, hoholul intră cu grabă în bucătărie şi spuse cu glas scăzut, dar lămurit:

— Se aud pinteni!

Mama sări din pat şi apucă fusta cu mâini înfrigurate, dar în aceeaşi clipă Pavel se ivi în prag şi-i spuse liniştit:

— Stai în pat – eşti bolnavă!

În tindă se auziră tropăieli înfundate de paşi. Pavel se duse la uşă şi împingând-o înlături cu mâna întrebă:

— Cine-i acolo?

Cu o iuţeală uluitoare se strecură înăuntru o făptură

uriaşă, sură şi apoi încă una; cei doi jandarmi îl împinseră pe Pavel la o parte, aşezându-se unui în dreapta şi celălalt în stânga lui, iar în încăpere răsună un glas piţigăiat şi batjocoritor:

— Nu-s cei pe care-i aştepţi, nu-i aşr.?

Cel care vorbise era un ofiţer slab şi deşirat, cu mustaţă

negricioasă, rară. Vardistul cartierului, Fe-deakin, se înşuruba lângă patul mamei şi, cu o mină la cozoroc, iar cu

cealaltă arătând către mama, dădu lămurire, holbându-şi ochii înfricoşător:

— înălţimea voastră, asta e maică-sa!

— Apoi, întinzând mâna către Pavel, adăugă:

— Iar ăsta-i – chiar el!

— Pavel Vlasov? – întrebă ofiţerul, privindu-l cu ochi micşoraţi; iar când acesta încuviinţă din cap, fără să scoată o vorbă, ofiţerul spuse răsucindu-şi mustaţa:

— Trebuie să-ţi fac percheziţie. Scoală-te, bătrâno! Dar dincolo cine mai e? – întrebă el, arun-cându-şi o privire în odaie şi repezindu-se înlăuntru.

— Cum vă numiţi? – se auzi vocea lui.

Din tindă intrară încă doi inşi chemaţi ca martori

— bătrânul turnător Tveriakov şi chiriaşul lui, fochistul Râbin, un mujic voinic, cu faţa negricioasă. Râbin spuse apăsat cu glasu-i gros: