— Pe dumneata, domnule Andrei Onisimov Nahodka, născut nelegitim, te arestez!

— Pentru care faptă? – întrebă liniştit hoholui.

— Asta o veţi afla mai târziu! – răspunse ofiţerul cu înveninată politeţă. Şi, întorcându-se către mama, o întrebă:

— Ştii carte?

— Nu! – răspunse Pavel.

— Nu te-am întrebat pe tine! – se răsti ofiţerul cu asprime şi ură:

— Răspunde, bătrâno!

Îmboldită de un simţământ de ură faţă de omul acesta, mama se îndreptă deodată din tot trupul, ca şi cum, sărind într-o apă' rece, ar fi fost cuprinsă de hori; cicatricea i se învineţi, iar sprânceana îi lunecă în jos:

— Dumneata să nu strigi! – spuse ea, ridicând mina către ofiţer:

— Eşti încă tânăr şi nu ştii ce este durerea…

— Linişteşte-te, mamă! – cercă s-o oprească fecioru-sâu.

— Lasă-mă, Pavel! – strigă mama, smucindu-se spre masă.

— Pentru ce ridicaţi oamenii?

— Asta nu te priveşte pe dumneata – gura! – strigă ofiţerul, ridicându-se în picioare.

— Aduce-ţi-l pe arestatul Vesovşcikov!

Şi începu să citească cu glas tare hârtia pe care o ţinea foarte aproape de ochi. Nikolai fu adus de faţă.

— Scoate căciula! – strigă ofiţerul, oprindu-se din citit.

Râbin se apropie de Vlasova şi, atingând-o cu umărul, îi spuse încetişor:

— Ţine-ţi firea, măicuţă.

— Cum să-mi scot căciula, dacă sunt ţinut de rnâini? –

întrebă Nikolai, acoperind cu glasul său vocea ofiţerului, care citea procesul-verbal.

Acesta aruncă hârtia pe masă.

— Semnaţi!

Mama se uita cum iscăleau ceilalţi procesul-verbal; întărâtarea i se domolise, inima i se descleştă din încordare, o podidiră lacrimi de obidă şi neputinţă. Cu asemenea lacrimi plânsese vreme de douăzeci de ani, cât ţinuse căsnicia ei, dar acum, în anii din urmă, aproape că uitase gustul lor sălciu; ofiţerul o privi, încreţindu-şi faţa într-o schimă de silă, şi-i spuse:

— Prea devreme ai luat-o cu bocitul, femeie! Ia seama, că n-o să-ţi ajungă lacrimile pentru câte te mai aşteaptă!

Cuprinsă iarăşi de ciudă, ea spuse:

— O mamă are destule lacrimi pentru toate, da, pentru toate! Dacă ai şi dumneata o mamă, ea ştie asta, da, da!

Ofiţerul îşi strângea grăbit hârtiile într-o servietă nou-nouţă

cu o încuietoare strălucitoare.

— înainte, marş! – dădu el comanda.

— La revedere, Andrei, la revedere, Nikolai! – spuse Pavel cu glas domol şi plin de căldură, strân-gând mâinile celor doi tovarăşi.

— Bine-ai spus: la revedere! – repetă ofiţerul, rânjind cu tâlc.

VesovşcikoV pufnea din greu pe nas. Ceafa lui puternică era roşie de năvala sângelui, iar în ochi îi scânteia o aprigă mânie.

Fata hoholului era numai zâmbet; el dădea mereu din cap şi-i spunea ceva mamei. Ea făcea semnul crucii asupra lui, mur-inurând:

— Dumnezeu are grijă de cei drepţi…!

După aceea grupul de oameni în mantale cenuşii ieşi buluc în tindă şi, zornăind din pinteni, pieri. Râbin ieşi cel din urmă; măsurându-l pe Pavel cu privirea pătrunzătoare a ochilor săi întunecaţi, spuse îngândurat:

— Ei, rămâneţi cu bine!

Şi, tuşind în barbă, ieşi fără grabă în tindă.

Plimbându-se prin odaie cu mâinile la spate şi cu f aşi rari, ocolind cu grijă cărţile şi rufele împrăştiate pe podea, Pavel spuse posomorât:

— Hh, ai văzut cum se face treaba asta?… Uitându-se cu nedumerire prin odaia răvăşită, mama şopti abătută:

— De ce o fi fost Nikolai aşa de colţos cu ofiţerul „J

— îi era frică, pesemne, – spuse încet Pavel.

— Au venit, i-au înhăţat şi s-au dus! – murmură mama, desfăcându-şi mâinile înlături.

Pe fecioru-său i-l lăsaseră acasă; inima mameî prinsese a bate mai potolit, dar mintea ei nu putea pătrunde înţelesul acestei întâmplări.

— Cum îşi mai bătea joc de noi gălbejitul acela, şi cum ne ameninţa…!

— Acum destul, mamă! Lasă şi tu asta! – spuse deodată

Pavel cu hotărâre.

— Hai, mai bine să adunăm toate astea…

Ii spusese „mamă” şi îi spusese „tu”, cum se deprinsese a-i spune numai în clipele când îşi deschidea sufletul, apropiindu-se şi mai strâns de din^a. Marna veni către el, îi căută privirea şi-l întrebă în şoaptă:

— Te-au umilit, aşa-i?