Mama îşi ascunse faţa în pernă şi plânse înăbuşit.
A doua zi dimineaţă, Andrei i se înfăţişă parca mai mic de stat şi mai aproape de inima ei; iar Pavel, ca totdeauna, subţiratic, drept şi tăcut. Până atunci mama îi spunea hoholului Andrei Onisimo-vici; în ziua aceea insa, fără a-şi da seama, îi spuse:
— Andriuşa, ar trebui să-ţi dregi cizmele, să nu te ia răceala de la picioare!
— Uite, cum mi-oi primi salariul, îmi şi cumpăr cizme noi! –
răspunse el râzând şi, lăsându-şi mâna lungă pe umărul ei, o întrebă:
— Te pomeneşti că, chiar dumneata mi-i fi fiind maica mea dreaptă 'J Numai că nu vrei să te mărturiseşti, pentru că
sunt prea pocit, ha?
Mama îl bătu uşor pe mină fără a-i răspunde. Ar fi vrut să-i spună cuvinte de alinare, dar i se strân-gea inima de mila lui şi nu izbuti să scoată nici o vorbă.
[X.
Oamenii din cartier începură a voroi despre socialiştii care răspândeau foi scrise cu cerneală albastră. In aceste foi erau forfecate fără cruţare rân-duielile de la fabrică, se dădeau ştiri despre grevele muncitorilor din Petersburg ş.i din sudul Rusiei.- iar muncitorii din fabrică erau chemaţi să se unească
şi să lupte pentru interesele lor.
Lucrătorii mai vârstnici, care aveau la fabrica salarii mai bune, se o'ârau:
— la. nişte răzvrătiţi! Pentru asemenea isprăvi le-ar trebui un pui de bătaie! Şi duceau foile la cancelarie.
Tineretul citea însă proclamaţiile cu înfrigurare:
— Adevărat, aşa este!
Dar cei mai mulţi, îndobitociţi de munca şi deprinşi să
rămână nepăsători la toate, lepădau agale răspunsul:
— N-o să iasă nimic!
— Parcă poţi să faci ceva?
Totuşi foile acestea stârneau frământare între oameni şi dacă nu apăreau o săptămână, toţi începeau să se întrebe şi să discute între ei:
— S-au lăsat pesemne, nu mai scot de la tipar… Lunea însă
foile apăreau iarăşi şi iarăşi se stârnea între muncitori un murmur înăbuşit.
La cârciumă şi la fabrică se iviseră oameni noi, pe care nu-i cunoştea nimeni. Aceştia căutau să-i tragă de limbă pe ceilalţi, punând multe şi mărunte întrebări, iscodind, adulmecând, încât în scurtă vreme lumea începu a-i privi cu bănuială, pe unii – pentru că arătau o prudenţă care bătea la ochi, pe alţii – pentru că dovedeau o stăruinţă ce da de gândit.
Mama a înţeles că toată această vâlvă era stâr-ni.ta de îndârjirea la faptă a feciorului ei. Vedea prea bine cum oamenii se strângeau tot mai mult în jurul lui. Şi era mândră
de el, dar în acelaşi timp se temea de soarta care-l aşteaptă.
Într-o seară, Măria Korsunova bătu în geamul de către stradă şi, când mama deschise fereastra, îi spuse gâfâind în şoaptă abia stăpânită:
— Ţin-te bine, Pelagheia, băieţii s-au întrecut cu gluma. La noapte se face percheziţie la voi, la Ma-zin, la Vesovşcikov… •
Vorbind, Măria clămpănea din buzeie-i groase cu o repeziciune neobişnuită, pufnea un fel de şuier pe nasu-i borcănat şi, clipind mărunt din ochi, arunca priviri piezişe când la dreapta, când la stânga, iscodind necontenit uliţa.
— Cât despre mine – nu ştiu nimic, nu ţi-am spus nimic şi nici nu te-am văzut azi; ai înţeles?
Şi pieri.
Mama închise fereastra şi se lăsă încet pe un scaun. Dar gândul la primejdia care-l ameninţa pe fecioru-său o săltă
îndată în picioare; se îmbrăcă în pripă, îşi puse un şal pe cap, fără să ştie nici ea de ce, şi dădu fuga la Fedea Mazin care, fiind bolnav, nu se dusese la lucru. îl găsi la fereastră citind o carte; cu mâna stângă îşi legăna dreapta, ţinând degetul cel mare în sus, ţeapăn. Aflând vestea, sări de pe scaun, galben la faţă.
— Asta ne mai lipsea… – îngăimă el.
— Ce-i de făcut? – îl întrebă Vlasova, ştergân-du-şi sudoarea de pe obraz, cu o mână care-i tremura necurmat.
— Stai oleacă, nu-ţi fie teamă! – răspunse Fedea, netezindu-şi cu mâna cea sănătoasă părul creţ.
— Dar şi dumitale ţi-e teamă! – zise ea.
— Mie?
— Obrajii lui se îmbujorară dintr-odată şi, zâmbind stânjenit, adăugă:
— Ei, a naibii treabă… Trebuie să-i dăm de ştire lui Pavel.
Trimit chiar acum pe cineva 'la el! Dumneata du-te acasă – n-o să fie nimic. De bătut cred că n-o să ne bată!
