Mama se întoarse acasă, adună toate cărţile şi, ţi-nându-le strâns la piept, se învârti îndelungă vreme prin odaie, căutând un ascunziş în cuptor, după sobă, ba chiar şi în ciubărul de apă. îşi închipuise că Pavel va lăsa îndată lucrul şi va veni acasă, dar el nici gând să se arate. în cele din urmă, se aşeză vlăguită pe laviţa din bucătărie, cu cărţile sub ea, şi
rămase aşa, fără a mai cuteza să se ridice, până ce Pavel şi hoholul s-au întors de la fabrică.
— Aţi aflat? – izbucni ea tot fără să se scoale.
— Am aflat! – răspunse Pavel zâmbind. – li-e frică?
— Da' ce frică…!
— Să nu-ţi fie frică! – spuse hoholul.
— Asta nu ajută la nimic.
— N-ai pus nici samovarul! – observă Pavel. Mama se ridică
de pe laviţă şi, arătând cărţile, spuse parcă dezvinovăţindu-se:
— D-apoi, uite, am tot umblat cu astea…
Pavel şi hoholul se porniră pe râs şi mama se mai linişti.
Fecioru-său alese câteva cărţi şi se duse să le ascundă în curte, iar hoholul se apucă să pună samovarul, sporovăind:
— Pricină de spaimă nu este, nană, numai că te cuprinde oarecum ruşinea, când vezi că se află pe lumea asta oameni, care nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să se ţină de asemenea fleacuri. Te trezeşti cu câţiva inşi, oameni în toată
firea, cu săbii la şold, cu pinteni la cizme, care încep a cotrobăi peste tot locul. Se uită şi sub pat, şi după soba, dacă
ai pivniţă se bagă şi-n pivniţă, se urcă şi-n pod. Se întâmplă
că li se anină câte un fir de păianjen pe nas şi atunci încep a pufni. Asta-i plictiseşte, iar pe deasupra fi-i şi ruşine, din care pricină cată să se arate înverşunaţi şi tare mânioşi. (Jrâtă
meserie! îşi dau şi ei seama de asta! Odată mi-au răscolit toată casa, s-au ruşinat şi au plecat. Altădată, când m-au călcat iarăşi, m-au luat şi pe mine cu ei. M-au băgat la închisoare şi am stat închis vreo patru iuni de zile. Stai, şi tot stai aşa, de pomană; după o vreme te cheamă la ei, te plimbă
pe stradă cu şpanga la spate, şi-ţi pun nişte întrebări, acoio!
Sunt cumplit de înguşti la minte, îndrugă numai nerozii fără
noimă. Apoi iar dau poruncă soldaţilor să te ducă la închisoare. Şi uite aşa, te poarta de colo până colo – ca să se cheme că fac şi ei ceva pentru leafa pe care o primesc! Pe urmă, într-o bună zi, îţi dă drumul acasă şi asta-i tot!
— Cum vorbeşti şi tu, Andriuşa! – se minună mama.
El se aşezase în genunchi în faţa samovarului şi sufla sârguincios pe coş, dar când auzi cuvântul mamei, îşi ridică
fata stacojie de atâta suflat şi, netezindu-şi mustăţile cu amândouă mâinile, întrebă:
— Dar cum vorbesc?
— Oe parcă nimeni nu ţi-ar fi făcut nicicând nici un rau…
Hcholul se ridică în picioare, dădu scurt din cap şi răspunse zâmbind:
— Crezi dumneata că se află undeva, pe tot pă-mântul, vreun suflet de om neobidit? Eu unul ani fost de atâtea ori lovit de nedreptate, că am şi ostenit tot necăjindu-mă şi minimdu-mă. Ce să faci, dacă oamenii nu pot trăi altfel?
Necazurile te ţin de la treabă şi dacă le iei în seamă şi zăboveşti pe lâng£ ele îţi pierzi vreirea degeaba. Aşa e viaţa!
înainte mă mai înfuriarn şi eu pe oameni din pricina asta, dar când am cugetat mai bine, am văzut că nu face. Fiecare se teme ca nu cumva să-l lovească cel de alături şi atunci cată s-o ia el înainte, croindu-i peste ureche. Aşa-i viaţa, nană
dragă.
Vorba hohotului curgea lină şi domoală, alungind undeva, departe, neliniştea pe care o stârnise în sufletul mamei aşteptarea percheziţiei; ochii lui bulbucaţi zâmbeau plini de lumină şi întreaga lui făptură, cam deşirată, era nespus de mlădioasă.
Mania oftă şi-i dori din toată inima:
— Să-ţi dea dumnezeu noroc, Andriuşa! Hoholul făcu un pas uriaş către samovar, se lăsă iarăşi în genunchi şi murmură:
— De mi-o da, n-am să zic nu; dar de cerşit – n-am să
cerşesc!
Pavel se întoarse din ogradă, anunţând cu depiină
încredinţare:
— Acuma n-au să le mai găsească! – şi începu să se spele.
După aceea, ştergându-şi cu grijă mâinile, adăugă:
— Mamă, dacă ai să te arăţi speriată, au să intre la bănuială: „Mă, vra să zică, este ceva în casa, de vreme ce femeia asta tremură ca varga”. Ştii bine doar, că noi nu
