— Da! – răspunse el.

— Şi mi-e tare greu! Mai bine mă luau cu ei…

I se păru că ochii lui se umpluseră de lacrimi şi, voind să-l liniştească, simţind nedesluşit durerea ca-re-l frământa, îi

spuse oftând:

— Ai răbdare, au să te ridice şi pe tine…!

— Au să mă ridice! – încuviinţă el.

O clipă mama rămase tăcuta, după care spuse cu tristeţe:

— Ce fire aspră ai, Paşa! O dată măcar s-aud şi eu de!a tine o vorbă care să mă liniştească! Da* unde se pomeneşte! îţi

^pun şi eu câte un gând care mă înfricoşează, iar tu mă

înfricoşezi şi mai tare.

Pavel o privi îndelung, veni lângă dânsa, şi-i spuse domol:

— Nu ştiu să fiu altfel, mamă! Va trebui să te obişnuieşti cu mine aşa cum sunt.

Mama suspină şi, după un scurt răstimp de tăcere, urma abia stăpânindu-şi un fior de spaimă:

— Dar dacă i-or pune la cazne? Dacă le-or sfâşia carnea?

Dacă le-or frânge oasele? Când ma gânriosc la ăsta, băiatul mamii, mă cuprinde groaza…!

— Ba sufletul ţi-l frâng. când îşi vâră mâinile lor murdare…

şi asta doare mai groaznic…

A doua zi s-a răspândit ştirea ca Bukin, Samoiiov, – Somov şi alţi cinci inşi au fost arestaţi. Către seară se abătu pe la Vlasovi Fedea Mazin; se făcuse percheziţie şi la el, drept care se socotea un adevărat erou.

— Ţi-a fost frică, Fedea? – îl întrebă mama.

El păli, faţa i se lungi, iar nările începură a-i tremura.

— Mi-a fost frică să nu dea-n mine ofiţerul! Era unul cu barbă neagră, burduhos, cu degete păroase, iar pe”nas purta nişte ochelari negri, ca de orb. A răcnit, a bătut din picior!

„Am să te bag în puşcărie, spunea, acolo au să-ţi putrezească

oasele!” De când sunt eu, pe mine nu m-a bătut nimeni, nici tata, nici mama; eram singurul lor copil şi amândoi mă

iubeau.

Închise ochii o clipă, îşi strânse buzele, cu o mişcare iute, îşi trecu mâinile prin păr, răvăşindu-l şi, întorcându-se către Pavel cu ochii înroşiţi de năvala sângelui, urmă:

— Să mă lovească numai careva – şi ca un cuţit am să mă

împlânt în el, cu dinţii am să-l sfâşii – să mă ucidă, barem,

dintr-o dată!

— Eşti subţirel şi firav! – zise mama.

— Cum ai să te baţi cu ei?

— Am să mă bat! – răspunse cu glas surd Fedea.

După plecarea lui, mama-i spuse lui Pavel:

— Ăsta are să se frângă cel dintâi!… Pavel nu răspunse nimic.

Peste câteva clipe uşa bucătăriei se deschise încet şi intră

Râbin.

— Bună ziua! – grăi el, surâzând.

— Iacătă c-am venit iarăşi. Ieri m-au târât ei, azi am venit de bună voie!

— Strânse mâna lui Pavel, scuturând-o cu du-tere iar pe mama o prinse de umeri şi-o întrebă;

— Mă cinsteşti cu un ceai?

Pavel cercetă în tăcere faţa lui Râbin, lată şi smolită, încadrată de o barbă neagră şi stufoasă şi ochii lui întunecaţi.

Privirea-i liniştită avea o licărire piină de tâlc.

Mama se duse în bucătărie să încingă samovarul. Râbin se aşeză pe scaun, îşi mtngâie barba şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, îl cuprinse pe Pavel cu privirea-i înnegurată.

— Vra să zică aşa! – exclamă el, ca şi cum ar fi continuat o convorbire întreruptă.

— Am să-ţi vorbesc deschis. Demult te am sub ochi. Suntem aproape vecini; şi aşa, am băgat-eu de seamă că s-aduna la tine mult popor, dar niciodată nu s-a auzit nici larmă de chef, nici zvon de cine ştie ce fel de trăsnăi. Asta-i una. Eh, dacă

oamenii nu fac trăsnăi, atuncea trea-ba-ncepe să cam bată la ochi; aici nu-i lucru curat! Parcă la mine nu se uită toţi pieziş, numai aşa, pentru că mă ţin mai deoparte?

Vorbea rar, dar curgător, mângâindu-şi barba cu palma negricioasă şi uitându-se ţinta în ochii lui Pavel

— Şi aşa a-nceput lumea să vorbească de tine. Gazdele mele spun că eşti eretic, pentru că nu te duci la biserică. Nu mă

duc nici eu, După aceea au început să iasă foile acelea. Tu le-ai ticluit?

— Eu! – răspunse Pavel.

— Ce tot spui acolo! – se împotrivi mama, neliniştită, scoţând capul din bucătărie.