— Or să înceapă să se plimbe perechi-perechi, pe urmă parte din ei au să se căsătorească, şi asta are să fie tot!
Mama rămase pe gânduri. Această monahală asprime a firii lui Pavel o nedumerea. Ea vedea că până şi tovarăşii mai vârstnici, cum era de pildă hoholul, îi urmau sfaturile, dar i se părea că toţi se temeau de el şi că nimeni nu-l iubea, din pricina colţuroasei sale neînduplecări.
Într-o seară, când Pavel şi hoholul au rămas să mai citească, mama, după ce se duse la culcare, se pomeni asculiând prin peretele subţire cuvintele lor şoptite:
— Ştii cât de mult îmi place Nataşa? – spuse deodată cu glas scăzut hoholul.
— Ştiu! – răspunse într-un târziu Pavel.
Mama îl auzi pe hohol ridicându-se încet şi pornind a se plimba prin odaie. Picioarele lui goale li-păiau pe podea.
Prinse a fluiera încet şi trist. După un răstimp se auzi iarăşi glasul lui stăpânit:
— Oare ea o fi băgat de seamă? Pavel tăcea.
— Tu ce crezi? – stărui hoholul, coborând şi mai mult glasul.
— De bunăseamă! – răspunse în sfârşit Pavel.
— De aceea nici nu mai vine în cercul nostru…
Hoholul îşi târşea greoi tălpile pe podea şi în odaie se auzi din nou fluieratul lui a jale. Apoi întrebă:
— Dar dacă i-aş spune?
— Ce?
— Că adică eu… – îngână el un început de răspuns.
— Pentru ce? – îi tăie vorba Pavel.
Mama îl auzi pe hohol oprindu-se locului şi se gândi că în clipa aceea pe faţa lui s-a ivit un surâs.
— Vezi, eu aşa socotesc, că dacă iubeşti o fată, se cade să i-o spui, altfel nu ajungi la nici un capăt!
Pavel închise cu zgomot cartea şi întrebă:
— Şi unde vrei să ajungi? Amândoi tăcură îndelung.
— Ei? – întrebă hoholul.
— Andrei, trebuie să vezi limpede ceea ce vrei, – glăsui arar Pavel.
— Sa zicem că te iubeşte şi ea – ceea ce eu nu cred, – dar să
zicem că e aşa, ca vă căsătoriţi. Interesantă pereche – o intelectuală şi un muncitor! Veţi avea copii, va trebui să
munceşti tu singur… ba încă din răsputeri. Veţi fi siliţi să
luptaţi din greu pentru o bucată de pâine, pentru copii, pentru chirie; iar pentru cauză veţi fi pierduţi. Amândoi!
Urmă alt răstimp de tăcere. După aceea Pavel vorbi iarăşi, cu glas mai blajin, parcă:
— Mai bine lasă toate astea, Andrei. Nu-i mai tulbura liniştea sufletească.
Se statornici iarăşi tăcere. Pendula ceasornicului bătea cadenţat, numărând secundele. Hoholul vorbi:
— Jumătate din inimă iubeşte, cealaltă jumătate urăşte. Ce fel de inimă o mai fi şi asta?
Mama auzi din nou foşnet de foi; pesemne că Pavel începuse iar să citească. Ea stătea culcată, cu ochii închişi, şi se temea să mai facă vreo mişcare. Ii venea să plângă de mila hoholului, dar mai amarnic i se rupea inima de fecioru-său.
„Dragul de el…” se gândea ea.
Deodată hoholul întreba:
— Aşadar, să nu-i spun nimic?
— E mai cinstit aşa, – zise Pavel încet.
— Ei, atunci, s-apucăm pe calea asta! – se învoi noholul. Şi după câteva clipe urmă mâhnit, în şoaptă:
— O să-ţi fie şi ţie greu. Paşa, când şi tu… aşa…
— Mi-e greu de pe acuma…
Vântul se năpustea, hârşâind pereţii casei. Pendula însemna fără greş timpul care se scurgea.
— Cu aşa ceva nu-i de şagă! – slobozi cuvân'uî tărăgănat hoholul, luptând cu mâhnirea care-i sugruma glasul.
