— Bună seara, Nilovna!

Mama se îmbrăca şi ca să-şi dea curaj mormăia într-una:

— Ce-o mai fi şi asta! Vin aşa, la miezul nopţii

— oamenii s-au culcat, iar ei dau buzna!… Odaia era neîncăpătoare şi se umpluse deodată de un miros pătrunzător de toval văcsuit. Doi jandarmi şi comisarul cartierului, Râskin, tropăind cu mare larmă, luau cărţile de pe poliţă şi le puneau pe masă, în faţa ofiţerului. Alţi doi ciocăneau cu pumnii în pereţi, se uitau pe sub scaune, unul din ei se caţără greoi sus pe cuptor. Hoholul şi Vesovşcikov stăteau într-un ungher, vârâţi unul într-altul. Pe faţa ciupită a lui Nikolai se iviseră pete roşii, iar ochii lui mici, cenuşii, nu-l slăbeau nici o clipă pe ofiţer. Hoholul îşi răsucea mustaţa, iar când o văzu pe mama in-trând în odaie, zâ'mbi şi-i făcu un semn prietenos din cap.

Străduindu-se să-şi înfrângă teama, ea nu mai umbla acum cu mersul ei obişnuit, puţin pieziş, cu un umăr împins înainte, ci drept, cu pieptul scos în afară, ceea ce îi dădea o îniaţişare ue gravitate fudulă şi caraghioasa. Păşea apăsat ş'i zgomotos, iar sprâncenele îi tremurau necontenit…

Cu degetele-i subţiri şi albe, ofiţerul lua cărţile una câte una, le răsfoia, le scutura cu filele răsfirate în jos, apoi, cu o mişcare dibace a mâinii, le zvârlea deoparte. Când şi când câte o carte cădea foşnind pe podea. Nimeni nu scotea o vorbă; se auzea doar îăsuflarea gâfâită a jandarmilor, cu obrajii şiroina ue sudoaie, şi zornăitul pintenilor; la răstimpuri un glas întreba încet:

— Aici te-ai uitat?

Mama stătea lipită de perete, alături de Favel, cu mâinile încrucişate la piept, ca şi el, şi cu privirea amintită asupra ofiţerului. Ii tremurau genunchii, iat ochii i se învăluiseră

într-o negură deasă.

În mijlocul acestei tăceri, ţâşni deodată glasul ascuţit al lui Nikolai:

— Şi de ce aruncaţi cărţile pe jos, mă rog? Mama tresari.

Tveriakov smuci din cap de parcă l-ar fi ghiontit cineva în ceafa, iar Râbin îşi drese glasul şi se uită cu luare-aminte la.

Nikolai.

Ofiţerul îşi îngusta privirea, înfigând-o în lata ciupită şi nemişcata a lui Nikolai. Degetele-i începură să răsfoiască mai repede filele cărţilor. Din când în când îşi holba ochii mari şi cenuşii, de parcă l-ar H fulgerat o durere cumplită, împotriva căreia era gata sa izbucnească într-un strigăt de neputincioasa iiiinie.

— Hei, soldat! – izbucni iarăşi Vesovşcikov.

— Adună cărţile de pe jos…

Jandarmii îşi întoarseră privirile îmii către el, apoi către ofiţer. Acesta ridică din nou capul şi, cer-cetând făptura voinică a iui Nikolai cu o privire iscoditoare, spuse tărăgănat, pe nas:

— M-da, ridicaţi-le…

Unul din jandarmi se aplecă şi, uitându-se chiorâş îa Vesovşcikov, începu să adune cărţile răvăşite pe podea…

— Nikolai ar face mai bine să tacă! – şopti mama către Pavel.

Pavel ridică din umeri. Hoholul lăsă capul în piept.

— Care din voi citeşte biblia?

— Eu! – răspunse Pavel.

— Şi ale cui sunt toate cărţile astea?

— Ale mele! – spuse el iarăşi.

— Aşa! – zise ofiţerul, lăsându-se pe speteaza scaunului. îşi trosni degetele subţiri, întinse picioarele sub masă, îşi netezi mustaţa şi-l întrebă pe Nikolai:

— Tu eşti Andrei Nahodka?

— Eu! – răspunse Nikolai şi ieşi înainte. Hoholul întinse mâna, îl apucă de umăr şi-l trase înapoi.

— N-a înţeles! Eu sunt Andrei…!

Ofiţerul ridică mâna şi, ameninţând cu degetul către Vesovşcikov, îi spuse:

— Ia seama!

Începu să cerceteze hârtiile.

De afară, noaptea albă, cu lună plină, privea în odaie cu ochii ei fără de viaţă. Cineva se plimba agale pe sub fereastră; omătul scârţâia.

— Tu, Nahodka, ai mai fost cercetat vreodată pentru infracţiuni politice? – întrebă ofiţerul.

— Am mai fost cercetat la Rostov şi la Şaratov… Numai că

acolo jandarmii îmi spuneau „dumneata”… Ofiţerul elipi din ochiul drept, şi-l frecă, apoi, rân-jind şi sticlindu-şi dinţii mărunţi, urmă:

— Dar nu cumva ştii dumneata, Nahodka, da, da, chiar dumneata, nu cumva ştii cine sunt ticăloşii care răspândesc în fabrică manifeste criminale?

Legănându-se de pe un picior pe altul, hoholul zâmbi larg, voind să spună ceva, dar iarăşi răsună glasul întărâtat al lui Nikolai: '.

— Dacă e vorba de ticăloşi, acum îi vedem pentru întâia oară…

Se aşternu o linişte adâncă, şi o clipă toţi statură parcă

încremeniţi.

Cicatricea de pe chipul mamei se făcu albă, iar sprânceana dreaptă săltă în sus. Râbin lăsă ochii în jos, trecându-şi domol degetele răşchirate prin barba neagră, care-i tremura ciudat.

— Scoateţi-I afară pe dobitocul ăsta! – zise ofiţerul.

Doi jandarmi îl înşfăcară pe Nikolai de subsuori şi-l târâră în bucătărie. Acolo izbuti să-şi proptească picioarele în podele şi, oprindu-se, strigă:

— Staţi… întâi să mă îmbrac! Venind din ogradă, comisarul spuse:

— N-am găsit nimic, am cercetat peste tot!

— Apoi, se-nţelege! – pufni ofiţerul rânjind cu tâlc.

— Avem doar de-a face cu un om cu experienţă, Ascultându-i glasul lipsit de vlagă, sacadat şi nesigur şi privind cu teamă

faţa gălbejită a ofiţerului, mama simţea în omul acesta un duşman neîndurat, cu inima plină de ciocoiesc dispreţ faţă de toată lumea. Rar îi fusese dat să vadă de aproape astfel de oameni şi aproape că uitase de existenţa lor.

,Iacă pe cine-i râcâie toate astea!” gândi ea.