— Doar nu eşti numai tu!

Pavel. zâmbi Zâmbi şi Râbin.

— Aşa! – spuse el.

Mama trase cu putere aerul pe nas şi se depărta de uşă, jignita întrucâtva că nu luaseră în seamă cele spuse de dânsa.

— Treaba asta cu foile n-a fost rău chibzuită. Le-a cam speriat somnul poporenilor. Câte au fost cu toatele, nouăsprezece?

— Nouăsprezece! – încuviinţă Pavel.

— M. Goi ii – tacuna g5

— Vra să zică, le-am citit pe toate! Aşa. Eh, mai găseşti prin ele şi câte un crâmpei nelămurit, ba chiar şi unele lucruri dt prisos, dar aşa se-ntâmplă iot-deauna: cine vorbeşte multe şi de toate mai scapă şi câte una fără rost…

Râbin zâmbi, sticlindu-şi dinţii albi, puternici.

— După aceea, a venit percheziţia. Asta ni-a lămurit mai bine ca orice în privinţa voastră. Şi tu, şi hoholul, şi Nikolai, vaţi dat cu toţii pe faţă…

• Negăsind cuvântul potrivit, tăcu, uitându-se pe fereastră şi bătând darabana pe masă.

— V-aţi dat pe faţă hotărârea. Adicăte, cum s-ar zice:

„înălţimea ta, cată-ţi de trebuşoara matale, iar noi o să ne vedem mai departe de-ale noastre”. Hoholul e şi el băiat de ispravă. S-a întâmplat să-I aud uneori vorbind la fabrică şi mi-am zis: „Asta nu-i din cei ce se lasă călcaţi în picioare; numai moartea poate să-l doboare. Om dârz!” Tu ai încredere în mine, Pavele?

— Am! – răspunse Pavel, dând din cap.

— Aşa! Uită-te la mine – am peste patruzeci de ani, sunt de două ori mai în vârstă ca tine şi am văzut de douăzeci de ori mai multe lucruri în viaţă. Trei ani şi ceva am slujit la oaste, am fost însurat de două ori, nevasta dintâi mi-a murit, pe cea

de-a doua am lăsat-o eu. Am umblat şi prin Caucaz, îi ştiu pe du-hobori1). Degeaba, aceia n-au să biruie viaţa, nu!

Mama as^'ilta cu nesaţ vorba înţeleaptă a lui Râbin; se bucura văzând că un om în vârstă vine să se sfătuiască cu fecioru-său şi-i grăieşte ca şi când i s-ar spovedi. I se părea însă că Pavel se arată prea rece faţă de acest oaspete şi, ca să

îndulcească oarecum purtarea lui, îl întrebă pe Râbin:

— Nu vrei să mănânci ceva, Mihailo Ivanovici?

— Mulţumesc, măicuţă! Am stat la masă… Vra să zică, Pavel, tu socoti că viaţa nu merge aşa cum s-ar cuveni?

') Duhobori – sectă religioasă interzisa în Rusia ţaristă. (N.

red. rom )

Pavel se ridică şi începu să se plimbe prin odaie, cu mâinile la spate.

— Ba dimpotrivă, îşi urmează mersul ei firesc! – grăi el.

— Uite, ea mi te-a adus pe dumneata cu inima deschisă. Ea ne uneşte treptat pe noi, ceştia care muncim toată viaţa; şi va veni o vreme când ne va uni deplin, pe toţi laolaltă. E drept că

întocmirea ei este nedreapta şi apăsătoare pentru noi, dar tot ea ne deschide şi ochii asupra acestui amarnic tâlc al ei, ba îi şi arată omului cum trebuie să-i grăbească mersul.

— Aşa-i! – îl întrerupse Râbin.

— Omul trebuie primenit. Dacă se umple de rapăn, vâră-l în scaldă, ireacă-l bine, îmbracă-l în straie curate şi ai să vezi cum se însănătoşeşte. Aşa! Cum faci însă ca să-l cureţi pe dinăuntru? Asta-i întrebarea!

Pavel glăsui înfierbântat, cu vorbe tăioase, despre stăpânire, despre fabrică, arătându-i cum îşi apără drepturile muncitorii din alte ţâri. Când şi când Râbin lovea cu degetul în masă, scurt şi hotărât; ca şi când ar fi pus ici şi colo câte un punct.

Uneori întărea spusele lui Pavel printr-o izbucnire:

— Aşa-i!

Iar o dată, spuse încet, râzând:

— Ehei, eşti încă tânăr! Nu prea cuiioşu oamenii!

Pavel se opri în faţa lui şi spuse cumpănit:

— Să^ lăsăm bătrâneţea şi tinereţea! Sa vedem rnai degrabă

cine judecă mai sanâios.

— Cu alte cuvinte, după cum spui tu, şi credinţa ar fi tot o înşelare. Aşa-i. Şi eu zic că religia ni-i şperlâ-n ochi.

Aici se amestecă şi mama. Când fecioru-său începea să

vorbească despre dumnezeu şi despre tot ce era în legătură

cu credinţa ei în dumnezeu, despre tot ceea ce pentru dânsa era sfânt şi scump, ea căuta întotdeauna privirea lui Pavel; ar fi vrut ca e! să-i vadă rugămintea mută de a nu-i mai sfâşia inima cu-izbucnirile aspre şi tăioase ale lipsei lui de evlavie.

Dar dincolo de această lipsă de evlavie bisericoasă, ea simţea că în inima lui ardea, totuşi, locul unei credinţe şi asta o liniştea.

„Parcă pot eu să-i pricep gândurile”, îşi spunea mama.

Într-o vreme i se păruse că nici lui Râbin, om în toată firea, nu i-au plăcut cuvintele lui Pavei. Auzind însă întrebarea liniştită a lui Râbin, n-o mai răbda inima şi îi dojeni scurt şi apăsat:

— Când e vorba de dumnezeu, lăsaţi-o mai domol, rogu-vă!

Voi faceţi cum poftiţi…

— Trase cu putere aerul în piept, apoi urmă şi mai apăsat:

— Mie însă, bătrână cum sunt, ce reazem îmi mai ră-mâne în durerea mea, dacă riii-l luaţi pe dumnezeu?

O podidiră lacrimile. Fiindcă tocmai spăla blidele, se vedea cum îi tremurau mâinile.

— Nu ne-ai înţeles bine, măicuţă! – spuse Pa-vel domol, cu o învăluire de duioşie în glas.

— Iartă-ne, mamă! – adăugă încet şi grav Râbin, uitându-se la Pavel cu un surâs plin de înţeles.