urmărim nimic rău, că dreptatea e de partea noastră, că toată
viaţa ne vom strădui pentru dreptate – asta este doar toată
vina noastră! Aşadar, de ce să ne temem?
— Mă voi sili să mă ţin bine, Paşa! – făgădui dânsa. Şi îndată
adăugă cu glas mâhnit:
— De-ar veni odată!
Dar n-au venit în noaptea aceea, iar a doua zi dimineaţa, ca să preîntâmpine glumele la care se aştepta din pricina spaimei ce trăsese, mama se grăbi s-o ia înainte:
— Halal de mine! Nici nu s-a arătat sperietoarea şi eu mă şi speriasem!
Au venit cam la vreo lună după noaptea aceea, de zbucium.
Nikolai Vesovşcikov se afla şi el la Pavei şi împreună cu Andrei vorbeau tustrei despre gazeta lor. Era târziu, aproape de miezul nopţii. Mama se culcase şi în timp ce aţipea îi auzea vorbind în şoaptă, cu îngrijorare. Pe urmă Andrei trecu prin bucătărie, în vârful picioarelor, şi închise încet uşa după el.-
In tindă se auzi zdrăngănit de căldare izbită. Şi deodată uşa se deschise larg, hoholul intră cu grabă în bucătărie şi spuse cu glas scăzut, dar lămurit:
— Se aud pinteni!
Mama sări din pat şi apucă fusta cu mâini înfrigurate, dar în aceeaşi clipă Pavel se ivi în prag şi-i spuse liniştit:
— Stai în pat – eşti bolnavă!
În tindă se auziră tropăieli înfundate de paşi. Pavel se duse la uşă şi împingând-o înlături cu mâna întrebă:
— Cine-i acolo?
Cu o iuţeală uluitoare se strecură înăuntru o făptură
uriaşă, sură şi apoi încă una; cei doi jandarmi îl împinseră pe Pavel la o parte, aşezându-se unui în dreapta şi celălalt în stânga lui, iar în încăpere răsună un glas piţigăiat şi batjocoritor:
— Nu-s cei pe care-i aştepţi, nu-i aşr.?
Cel care vorbise era un ofiţer slab şi deşirat, cu mustaţă
negricioasă, rară. Vardistul cartierului, Fe-deakin, se înşuruba lângă patul mamei şi, cu o mină la cozoroc, iar cu
cealaltă arătând către mama, dădu lămurire, holbându-şi ochii înfricoşător:
— înălţimea voastră, asta e maică-sa!
— Apoi, întinzând mâna către Pavel, adăugă:
— Iar ăsta-i – chiar el!
— Pavel Vlasov? – întrebă ofiţerul, privindu-l cu ochi micşoraţi; iar când acesta încuviinţă din cap, fără să scoată o vorbă, ofiţerul spuse răsucindu-şi mustaţa:
— Trebuie să-ţi fac percheziţie. Scoală-te, bătrâno! Dar dincolo cine mai e? – întrebă el, arun-cându-şi o privire în odaie şi repezindu-se înlăuntru.
— Cum vă numiţi? – se auzi vocea lui.
Din tindă intrară încă doi inşi chemaţi ca martori
— bătrânul turnător Tveriakov şi chiriaşul lui, fochistul Râbin, un mujic voinic, cu faţa negricioasă. Râbin spuse apăsat cu glasu-i gros:
— Bună seara, Nilovna!
Mama se îmbrăca şi ca să-şi dea curaj mormăia într-una:
— Ce-o mai fi şi asta! Vin aşa, la miezul nopţii
— oamenii s-au culcat, iar ei dau buzna!… Odaia era neîncăpătoare şi se umpluse deodată de un miros pătrunzător de toval văcsuit. Doi jandarmi şi comisarul cartierului, Râskin, tropăind cu mare larmă, luau cărţile de pe poliţă şi le puneau pe masă, în faţa ofiţerului. Alţi doi ciocăneau cu pumnii în pereţi, se uitau pe sub scaune, unul din ei se caţără greoi sus pe cuptor. Hoholul şi Vesovşcikov stăteau într-un ungher, vârâţi unul într-altul. Pe faţa ciupită a lui Nikolai se iviseră pete roşii, iar ochii lui mici, cenuşii, nu-l slăbeau nici o clipă pe ofiţer. Hoholul îşi răsucea mustaţa, iar când o văzu pe mama in-trând în odaie, zâ'mbi şi-i făcu un semn prietenos din cap.
Străduindu-se să-şi înfrângă teama, ea nu mai umbla acum cu mersul ei obişnuit, puţin pieziş, cu un umăr împins înainte, ci drept, cu pieptul scos în afară, ceea ce îi dădea o îniaţişare ue gravitate fudulă şi caraghioasa. Păşea apăsat ş'i zgomotos, iar sprâncenele îi tremurau necontenit…
Cu degetele-i subţiri şi albe, ofiţerul lua cărţile una câte una, le răsfoia, le scutura cu filele răsfirate în jos, apoi, cu o mişcare dibace a mâinii, le zvârlea deoparte. Când şi când câte o carte cădea foşnind pe podea. Nimeni nu scotea o vorbă; se auzea doar îăsuflarea gâfâită a jandarmilor, cu obrajii şiroina ue sudoaie, şi zornăitul pintenilor; la răstimpuri un glas întreba încet:
— Aici te-ai uitat?
Mama stătea lipită de perete, alături de Favel, cu mâinile încrucişate la piept, ca şi el, şi cu privirea amintită asupra ofiţerului. Ii tremurau genunchii, iat ochii i se învăluiseră
într-o negură deasă.
În mijlocul acestei tăceri, ţâşni deodată glasul ascuţit al lui Nikolai:
