— Aşa e, Râbin!

— Bine zici, fochistule!

— A venit Vlasov!

Acoperind forfota şi uruitul greoi al maşinilor, suspinele icnite ale aburului şi fâşâitul curelelor, glasurile se contopeau într-o larmă asurzitoare. Din toate părţile veneau în goană

alţi oameni, dând din mâini şi întărâtându-se unii pe alţii cu vorbe aprinse şi bi-ciuitoare. Revolta, care dintotdeauna ardea mocnit în piepturile lor trudite, acum se trezea, îşi căuta loc de ieşire, izbucnea şi îşi lua zborul triumfal, desfâşurân-du-şi tot mai larg sumbrele-i aripi, cuprinzându-i tot mai strâns pe oameni, însufleţindu-i, înverşunindui şi

stârnindu-i sa se înfrunte, într-un năvalnic clocot de ură.

Deasupra mulţimii plutea un nor de colb şi de funingine; feţele pline de sudoare ardeau, pielea de pe obraji plângea cu lacrimi negre… Şi pe chipurile lor întunecate ochii scânteiau iar dinţii luceau. Pavel se ivi lângă Sizov şi Mahotin şi strigătul lui sună cu putere:

— Tovarăşi!

Mama îl văzu pălind, cu buzele tremurânde şi, fără să-şi dea seama, ea începu a-şi croi drum prin mulţime. Unii o înfruntau;

— Un' te bagi?

Alţii o îmbrânceau, dar nimic n-o putea opri: cies-chizându-şi calea cu umerii şi cu coatele, înainta mereu tot mai aproape de fiul ei, minată de o nestăpî-nită dorinţă de a fi alături de dânsul.

Iar Pavel, slobozind din piept cuvântul în care se deprinsese să toarne un atât de adânc înţeles, simţi • că înfiorarea bucuriei de a lupta îi taie răsuflarea şi că-l cuprinde dorinţa de a-şi arunca în mijlocul acestor oameni inima, aprinsă de flacăra ideii de dreptate.

— Tovarăşi! – repetă el cuvântul care-i dădea putere şi avânt.

— Noi suntem cei care zidim biserici şi uzine, cei care făurim lanţuri şi bani; noi suntem forţa vie care dăruieşte hrană şi bucurie tuturor oamenilor, din leagăn până la mormânt…

— Aşa-i! – strigă Râbin.

— întotdeauna şi pretutindeni, noi suntem cei din-tâi la muncă şi cei din urmă în viaţă. Cine ne poartă ele grijă? Cine ne vrea binele? Cine ne socoate oameni? Nimeni!

— Nimeni! – răsună o voce, ca un ecou. Redobândindu-şi cumpătul, din ce în ce mai stăpân pe sine, Pavel începu să

vorbească mai simplu, mai liniştit, iar mulţimea se strânse încet în jurul lui, alcătuind un singur şi întunecat trup cu sumedenie de capete, care-l priveau drept în faţă cu nenumăraţi ochi încordaţi, sorbindu-i cuvintele.

— Nu vom avea o soartă mai bună, câtă vreme nu vom înţelege că suntem tovarăşi, o familie de prieteni, strâns legaţi prin aceeaşi voinţă, voinţa de a lupta pentru drepturile noastre!

— Vorbeşte despre ce ne doare acum! – strigară câţiva oameni din preajma-mamei.

— Nu întrerupe! • – se auziră două glasuri din două locuri diferite.

Chipuri înnegrite de funingine se încruntau neîncrezătoare, posomorite; zeci de ochi scrutau cu încordată luare-aminte faţa lui Pavel.

— E socialist, nu-i prost! – îşi dădu cineva cu părerea.

— Are curaj! – spuse un muncitor înalt, cu un ochi scurs, scăpând un ghiont în umărul mamei.

— E timpul să înţelegem, tovarăşi, că, afară de noi înşine, nimeni nu ne va da o mână de ajutor! Unul pentru toţi şi toţi pentru unul – aceasta trebuie să fie legea noastră, dacă vrem cu adevărat să-l râpu-nem pe duşman!

— Aşa e! Straşnică vorbă, măi băieţi! – strigă Mahotin şi, rotindu-şi braţul deasupra capului, îşi scutură pumnul în aer.

— Trebuie să-l chemăm aici pe director! – urmă Pavel.

Răscolită parcă de vijelie, mulţimea se învolbură şi zeci de oameni strigară într-un singur glas:

— Să vină directorul!

— Să trimitem o delegaţie ca să-l cheme! Mama răzbi, în sfârşit, în faţă şi, plină de mândrie, se uită de jos în sus la fecioru-său: Pavel stătea în mijlocul muncitorilor bătrâni şi respectaţi şi toţi îl ascultau. încuviinţând spusele lui. Mama era bucuroasă că el nu se înfuria şi nu suduia cum făceau ceilalţi.

Ca grindina pe un acoperiş de tablă cădeau strigătele scurte, înjurăturile şi ocările. De sus, Pavel cerceta cu ochii larg deschişi mulţimea, căutând parcă ceva în mijlocul ei.

— Delegaţii!

— Sizov!

— Vlasov! '

— Râbin! Că e colţos!

Deodată se auziră în mulţime exclamaţii înăbuşite:

— Uite-l că vine singur!… —' Directorul…!

Mulţimea se desfăcu în două, lăsând drum de trecere unui bărbat înalt, cu faţa prelungă şi cu o bărbuţă ascuţită.

— Daţi-mi voie! – spunea el şi cu o mişcare scurtă a rnâinii îi dădea pe muncitori înlături din calea lui, fără măcar să-i atingă. Cu ochii micşoraţi şi cu privirea-i sigură de stăpân deprins să conducă oamenii, el cerceta adânc chipurile muncitorilor; unii îşi scoteau şepciie în faţa lui, salu-tându-l, dar,el trecea.mai departe fără să le răspundă, semănând în mulţime tăcere, zăpăceală, zâmbete stân-jenite şi exclamaţii domolite, în care începuse a se simţi părerea de rău a unor copii care îşi dădeau seama că au făcut o pozna.

Trecând pe lingă mama, îi aruncă o privire as-psâ, şi se opri în faţa mormanului de fierărie veche. Ci-hevâ de sus îi întinse o mână, dar el n-o apucă, ci se urcă singur, cu o sprintenă şi viguroasă mişcare a trupului; stând cu spatele la Pavel şi la Sizov, întrebă mulţimea:

— Ce-i adunarea asta? De ce aţi părăsit lucrul?

Câieva clipe domni o tăcere adâncă. Capetele oamenilor se legănau ca nişte spice. Sizov îşi vântură şapca în aer, dădu din umeri şi îşi lăsă capul în jos.

— Răspundeţi! – strigă directorul.

Pavel ieşi înainte, i se alătură şi vorbi cu glas puternic, arătând către Sizov şi Râbin:

— Noi trei suntem împuterniciţi de tovarăşii noştri să vă

cerem să anulaţi dispoziţia de a ni se reţine câte o copeică…

— De ce? – întrebă directorul, fără să se uite la Pavel.

— Pentru că socotim impunerea aceasta nedreaptă! –

răspunse Pavel răspicat.

— Aşadar, în intenţia mea de a asana mlaştina, voi nu vedeţi decât dorinţa de a-i exploata pe muncitori, iar nu grija pentru îmbunătăţirea vieţii lor? Aşa este?