— De ce o fi fost Nikolai aşa de colţos cu ofiţerul „J
— îi era frică, pesemne, – spuse încet Pavel.
— Au venit, i-au înhăţat şi s-au dus! – murmură mama, desfăcându-şi mâinile înlături.
Pe fecioru-său i-l lăsaseră acasă; inima mameî prinsese a bate mai potolit, dar mintea ei nu putea pătrunde înţelesul acestei întâmplări.
— Cum îşi mai bătea joc de noi gălbejitul acela, şi cum ne ameninţa…!
— Acum destul, mamă! Lasă şi tu asta! – spuse deodată
Pavel cu hotărâre.
— Hai, mai bine să adunăm toate astea…
Ii spusese „mamă” şi îi spusese „tu”, cum se deprinsese a-i spune numai în clipele când îşi deschidea sufletul, apropiindu-se şi mai strâns de din^a. Marna veni către el, îi căută privirea şi-l întrebă în şoaptă:
— Te-au umilit, aşa-i?
— Da! – răspunse el.
— Şi mi-e tare greu! Mai bine mă luau cu ei…
I se păru că ochii lui se umpluseră de lacrimi şi, voind să-l liniştească, simţind nedesluşit durerea ca-re-l frământa, îi
spuse oftând:
— Ai răbdare, au să te ridice şi pe tine…!
— Au să mă ridice! – încuviinţă el.
O clipă mama rămase tăcuta, după care spuse cu tristeţe:
— Ce fire aspră ai, Paşa! O dată măcar s-aud şi eu de!a tine o vorbă care să mă liniştească! Da* unde se pomeneşte! îţi
^pun şi eu câte un gând care mă înfricoşează, iar tu mă
înfricoşezi şi mai tare.
Pavel o privi îndelung, veni lângă dânsa, şi-i spuse domol:
— Nu ştiu să fiu altfel, mamă! Va trebui să te obişnuieşti cu mine aşa cum sunt.
Mama suspină şi, după un scurt răstimp de tăcere, urma abia stăpânindu-şi un fior de spaimă:
— Dar dacă i-or pune la cazne? Dacă le-or sfâşia carnea?
Dacă le-or frânge oasele? Când ma gânriosc la ăsta, băiatul mamii, mă cuprinde groaza…!
— Ba sufletul ţi-l frâng. când îşi vâră mâinile lor murdare…
şi asta doare mai groaznic…
A doua zi s-a răspândit ştirea ca Bukin, Samoiiov, – Somov şi alţi cinci inşi au fost arestaţi. Către seară se abătu pe la Vlasovi Fedea Mazin; se făcuse percheziţie şi la el, drept care se socotea un adevărat erou.
— Ţi-a fost frică, Fedea? – îl întrebă mama.
El păli, faţa i se lungi, iar nările începură a-i tremura.
— Mi-a fost frică să nu dea-n mine ofiţerul! Era unul cu barbă neagră, burduhos, cu degete păroase, iar pe”nas purta nişte ochelari negri, ca de orb. A răcnit, a bătut din picior!
„Am să te bag în puşcărie, spunea, acolo au să-ţi putrezească
oasele!” De când sunt eu, pe mine nu m-a bătut nimeni, nici tata, nici mama; eram singurul lor copil şi amândoi mă
iubeau.
Închise ochii o clipă, îşi strânse buzele, cu o mişcare iute, îşi trecu mâinile prin păr, răvăşindu-l şi, întorcându-se către Pavel cu ochii înroşiţi de năvala sângelui, urmă:
— Să mă lovească numai careva – şi ca un cuţit am să mă
împlânt în el, cu dinţii am să-l sfâşii – să mă ucidă, barem,
dintr-o dată!
— Eşti subţirel şi firav! – zise mama.
— Cum ai să te baţi cu ei?
