Şi trecu repede în bucătărie; dar în urma ei tot răsunară
vorbele lui Râbin:
— Ai văzut. Pavele? Iacă de unde trebuie să porneşti: începutul nu-i în cap, ci în inimă! Este în sufletul omului un anume loc, unde nu prinde nimic alt decât…
— Numai raţiunea îl va elibera pe om! – spuse Pavel cu hotărâre.
— Raţiunea nu-ţi dă putere! – se împotrivi Râbin cu înverşunată dârzenie.
— Puterea izvorăşte din inimă, iar nu din cap! As.ta-i!
Mama se dezbrăcă şi se culcă, fără să-şi mai facă
rugăciunea. O cuprinseseră fiori de frig şi în suflet îi stăruia un supărător simţământ de nemulţumire. Râbin. care i >e
păruse la început atât de înţelept şi cu scaun la cap, îi stârnea acum o pornire duşmănoasă.
,E un eretic! Un răzvrătit! îşi spunea mama, as-cultându-i glasul. Poftim… hop şi el… nevoie mare!” în timpul acesta Râbin rostea mai departe, netulburat şi pătruns de convingere:
— Acel loc sfânt nu se cuvine să rămână deşert. Locul unde sălăşluieşte dumnezeu este gingaş, dureros. Dacă piere din suflet, rămâne acolo o rana – asta-i! Trebuie găsită o credinţă
nouă, Pavele; trebuie făurit un dumnezeu, care să fie prietenul oamenilor!
— Aşa cum a fost Hristos! – strigă Pavel.
— Hristos n-a avut destulă tărie sufletească. „Depărtează de la mine paharul acesta”, spunea el, şi-i recunoştea pe Cezar.
Dumnezeu nu trebuie să îngăduie nici o putere omenească
asupra oamenilor, pentru că el are toată puterea! El nu-şi împarte sufletul: asta e a domnului, asta e a omului… Pe când Hristos îngăduia negoţul, îngăduia căsătoria. Şi a blestemat smochinul pe nedrept, că doar nu din voia lui nu mai dădea rod! Tot aşa şi sufletul omului nu din voia lui e sterp de bunătate, pentru că nu eu mi-am sădit ura în suflet.
Asta-i!
Ceie două glasuri răsunau necontenit în odaie, îmbinându-se şi înfruntându-se într-un joc înfier-bântat. Pavel măsura încăperea în lung şi în lat şi podeaua scârţâia sub paşii lui.
Când vorbea el, toate celelalte sunete se stingeau, copleşite de glasul său; când insă vorbea Râbin, cu vocea-i” molcomă, care curgea înceată şi liniştită, se auzea şi bătaia pendulei şi trosnetul gerului de afară, care pipăia zidul casei cu hârşâit de gheare ascuţite.
— Am să-ţi vorbesc, dacă vrei, în graiul meu de fochist: dumnezeu e ca tocul. Aşa să ştii! El sălăşluieşte în inimă. S-a spus: dumnezeu e cuvântul, iar cuvântul e duh…
— Cuget! – spuse Pavel cu îndârjire.
— Aşa! Vra să zică, dumnezeu e Iv. in,ma şi în cuget, iar nu în biserică! Biserica este mormântu! Jui dumnezeu.
Mama adormi şi nu mai auzi când plec.î Râbin.
Dar el începu să vină mai des şi, dacă se-ntâmpla să fie la Pavel careva dintre tovarăşii lui, Râbin se aşeza într-un colţ şi tăcea, scoţând doar din când în când câte un:
— Da. Aşa-i!
Iar într-o zi. cuprinzându-i pe toţi cu privirea-i întunecată, spuse posomorit din ungherul său:
7V
— Să vorbim de&pie ceea ce este; cit despre ceea ce va fi –
nu ştim. Asta-i! Când poporul va fi liber, are să vadă el singur cum e mai bine. Destule i s-au băgat în cap cu sila – ajunge!
Acuma lăsaţi-l să se dumerească singur. O să vrea, poate, să.dea totul peste cap: toată aşezarea vieţii, toate învăţăturile; o să vadă, poate, că toate sunt îndreptate împotriva lui, cum ar fi, de pildă, dumnezeul cel înfăţişat în biserici. Voi daţi-i numai toate cărţile în mână şi are să
găsească el singur răspunsul. Asta-i!
Când însă se afla numai cu Pavel, îndată se încingea între ei o discuţie nesfârşita, dar totdeauna liniştită. Mama îi asculta tulburată şi-i urmărea, silindu-se să pătrundă cele ce spuneau ei. Uneori 1 se părea că atât mujicul acesta voinic, cu umerii laţi şi cu barba întunecată, cât şi fiul ei tânăr, zvelt şi plin de vlagă, au orbit deodată. Că amândoi umblau bâjbâind de colo-piuă colo, în căutarea unei ieşiri, agăţându-se cu mâinile lor puternice, dar oarbe, de toate lucrurile, zgâlţâindu-le, schimbându-le din locul lor, scăpându-le pe jos, împiedicându-se de cele căzute. Se prindeau de orice, pipăiau tot ce le ieşea în cale şi ie dădeau deoparte pe toate, fără a-şi pierde credinţa şi speranţa…
Se deprinsese să audă cuvinte înspăimântătoare prin sinceritatea şi cutezanţa lor, dar acum nu o mai izbeau cu puterea dintru început; învăţase sa se apere.de-ele, respingându-le. Ba uneori, dincolo de aceste cuvinte ale lor, care-l tăgăduiau pe dumnezeu, simţea crescând în ei o nezdruncinată credinţă. Şi atunci faţa ei se lumina de blinda licărire a unui zâmbet a toate iertător. Şi nici chiar împotriva
lui Râbin, cu toate că nu-i era pe plac, nu mai simţea atunci nici o pornire.
O dată pe săptămână îi ducea hoholului, la închisoare, schimburi şi cărţi; într-o zi i-au îngăduit chiar să stea de vorbă cu el şi, întorcându-se acasă, a povestit înduioşată:
— Nu s-a schimbat de fel; cum îl ştiam acasă, aşa-i şi acolo: bun faţă de toţi, toţi glumesc cu el. Ii este greu, stă ca sub o apăsare, dar nu vrea să arate…
— Aşa şi trebuie! • – încuviinţă Râbin.
— Noi, ceştilalţi, suntem parcă oblojiţi în durere; cu durere răsuflăm, în durere ne înfăşuram… Asta nu-i nici o laudă! Că
doar nu toţi sunt legaţi la ochi; unii şi-i închid de bună voie.
— Asta-i! Iar dacă eşti năiâng – rabdă…!
