— Cine să-l apere? – întrebă Râbin.

— Voi toţi!

— Ţi-ai găsit! Nu, una ca asta mai va să se în-tâmple!

Surise strâmb şi ieşi, cu mersul lui greoi, sporind şi mai mult durerea mamei cu vorba lui de aspră dez-nădăjduire.

,. Dar dacă-l vor bate, dacă-l vor schingiui…?” în închipuirea ei, vedea trupul lui Pavel zdrobit, stirtecat, plin de sânge şi, ca o lespede rece, groaza i se prăvăli pe piept, înăbuşind-o. O

dureau ochii.

Nu mai făcu focul în sobă, nu găti de mâncare şi nici ceai nu mai bău; abia seara târziu mestecă o fă-râmă de pâine. Iar când se culcă, i se păru că niciodată viaţa ei n-a fost aşa de singuratică şi de pustie ca acum. In anii aceştia din urmă, se obişnuise să trăiască aşteptând mereu să se întâmple ceva mare, ceva bun. In jurul ei forfoteau flăcăi gălăgioşi şi plini de viaţă şi totdeauna avea în faţă chipul grav al feciorului ei, care-i făurise această existenţă cu atâtea temeri, dar şi cu atâta belşug de frumuseţe. Dar iată că el nu mai era lângă

dânsa şi totul s-a curmat dintr-odată.

XIV.

Ziua trecu încet, urmă o noapte fără somn, iar ziua următoare se scurse şi mai greu. Mama aştepta în toată clipa să vină cineva, dar nu se arătă nimeni. Veni şi seara, apoi noaptea. Răpăieli reci de ploaie şfichiuiau pereţii, în horn vuiau răbufniri de vânt, de sub podea venea zvonul nedesluşit al unei tainice mişuneii. Stropi de apă picurau din streşini, căzând cu un sunet trist, care se îmbina ciudat cu tic-tac-ul pendtilei. Casa întreagă părea că se clatină, şi în jur toate erau de prisos, amorţite de jale…

Cineva bătu încet în geam – o dată, de două ori… Se deprinsese cu asemenea bătăi şi, auzindu-le, nu se mai

speria, dar, de data aceasta, tresări ca şi când ar fi simţit o înviorătoare înţepătură în inimă. Sub puterea unei nelămurite nădejdi, se ridică în picioare. îşi puse şalul pe umeri şi deschise uşa…

Intră Samoilov, urmat de un alt bărbat cu faţa varata în gulerul paPtonultn şr ascunsă de căciula îndesată pe sprâncene.

— Te-am trezit din somn? – întrebă fără să-i mai dea bună

seara Samoilov care, în ciuda firii iui, părea îngrijorat şi posomorit.

— Nu dormeam! – răspunse ea, rămânând tăcută, cu privirea aţintită asupra lor.

Însoţitorul lui Samoilov îşi -scoase căciula şi, cu un suspin adânc şi hârâit, îi întinse mâna lată cu degete boante, spunându-i prietenos, ca unei vechi cunoştinţe:

— Bună seara, măicuţă! Nu mă rnai cunoşti?

— Dumneata eşti? – se minună mama, cuprinsă, nu se ştie de ce, de o neaşteptată bucurie.

— Egor lvanovici?

— Eu sunt! – răspunse el, înclinându-şi capul enorm cu plete lungi ca de dascăl de biserică. Eaţa lui rotundă zâmbea cu bunătate; ochii mici, cenuşii cercetau chipul mamei cu o privire senină şi blândă. Rotofei, mărunţel, cu grumazul gros şi cu mâinile scurte, semăna cu un samovar. Avea obrazul umed şi lucios, respira cu larmă şi tot timpul i se auzeau în piept şuierături şi hârâituri ca un clipocit de apă…

— Treceţi în odaia din faţă, mă îmbrac îndată! – îi pofti mama.

— Am venit la dumneata cu o treabă! —.spuse Samoilov îngândurat, privind-o pe sub sprâncene.

Trecând în odaie, Egor lvanovici îşi urmă vorba:

— Azi dimineaţă, măicuţa dragă, a ieşit din închisoare Nikolai lvanovici, pe care îl cunoşti…

— A fost închis? – întrebă marna.

— Două Juni şi unsprezece zile. L-a văzut pe hohol, care îţi trimite toate cele bune, şi pe Pavel, care de asemenea îţi

trimite îmbrăţişări şi te roagă să nu ai nici o grijă şi să ştii că, pe drumul pe care a pornit el, închisoarea este popas de odihnă, căci aşa au binevoit să hotărască prea grijuliile noastre autorităţi. Şi acum, măicuţă, să vorbim despre treburile noastre! Ştii câţi oameni au fost ridicaţi ieri, în cartierul vostru?

— Nu. Au mai fost ridicaţi şi alţii afară de Paşa? – întrebă

mama cu mirare.

— El este al patruzeci şi nouălea! – o întrerupse Egor lvanovici liniştit.

— Şi trebuie să ne aşteptăm ca autorităţile să mai ridice încă vreo zece! Iaca şi pe dumnealui au să-l ia…

— Da, şi pe mine! – întări posomorât Samoilov. Vlasova simţi deodată că respiră mai uşor… „Nu e singur acolo!” gândi ea.

După ce se îmbrăcă, intră în odaie, zâmbind voioasă către musafir:

— Atunci, dacă au ridicat atâţia oameni, poate că n-or să-i ţină mult…

— Aşa-i! – zise Egor lvanovici.

— Şi dacă vom izbuti să le stricăm socotelile, s-ar putea să-i prostim de-a binelea. Uite despre ce este vorba! Dacă încetăm acum să mai introducem în fabrică broşurelele noastre, jandarmăraşii se vor agăţa de această nefericită potriveală şi o vor folosi în contra lui Pavel şi a tovarăşilor lui, care au fost aruncaţi odată cu el în închisoare…

— Cum aşa? – întrebă mama îngrijorată.

— Foarte simplu! – lămuri cu blândeţe Egor lvanovici.

— Şe întâmplă uneori ca şi jandarmii să judece bine. la gândeşte-te: cât a fost Pavel – au fost şi broşuri şi manifeste; acum că Pavel nu mai este – nu mai sunt nici broşuri, nici manifeste i Vra să zică el era acela care împrăştia broşurile»

nu-i aşa? Ei, şi atunci au să-i mănânce de vii pe toţi, că

grozav le place jandarmilor să-l scarmene pe om până-l fac ferfeniţă!

— Pricep, pricep! – oftă abătută mama.

— O, doamne! Ce-i de făcut acuma?

Din bucătărie se auzi glasul lui Samoilov:

— I-au înhăţat aproape pe toţi, lua-i-ar dracu'…! Noi însă

trebuie să ducem treaba asta mai departe, nu numai pentru că nu putem s-o lăsăm baltă, dar şi ca să-i salvăm pe tovarăşii noştri.

ăi

— Dar iată că n-are cine să lucreze! – adăugă Egor, cu un surâs plin de amărăciune.

— Tipărituri avem, material de prima calitate, l-am lucrat chiar eu!… Vorba e, cum să-l strecurăm în fabrică? Iacă asta nu prea ştiu!