— Am să mă bat! – răspunse cu glas surd Fedea.
După plecarea lui, mama-i spuse lui Pavel:
— Ăsta are să se frângă cel dintâi!… Pavel nu răspunse nimic.
Peste câteva clipe uşa bucătăriei se deschise încet şi intră
Râbin.
— Bună ziua! – grăi el, surâzând.
— Iacătă c-am venit iarăşi. Ieri m-au târât ei, azi am venit de bună voie!
— Strânse mâna lui Pavel, scuturând-o cu du-tere iar pe mama o prinse de umeri şi-o întrebă;
— Mă cinsteşti cu un ceai?
Pavel cercetă în tăcere faţa lui Râbin, lată şi smolită, încadrată de o barbă neagră şi stufoasă şi ochii lui întunecaţi.
Privirea-i liniştită avea o licărire piină de tâlc.
Mama se duse în bucătărie să încingă samovarul. Râbin se aşeză pe scaun, îşi mtngâie barba şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, îl cuprinse pe Pavel cu privirea-i înnegurată.
— Vra să zică aşa! – exclamă el, ca şi cum ar fi continuat o convorbire întreruptă.
— Am să-ţi vorbesc deschis. Demult te am sub ochi. Suntem aproape vecini; şi aşa, am băgat-eu de seamă că s-aduna la tine mult popor, dar niciodată nu s-a auzit nici larmă de chef, nici zvon de cine ştie ce fel de trăsnăi. Asta-i una. Eh, dacă
oamenii nu fac trăsnăi, atuncea trea-ba-ncepe să cam bată la ochi; aici nu-i lucru curat! Parcă la mine nu se uită toţi pieziş, numai aşa, pentru că mă ţin mai deoparte?
Vorbea rar, dar curgător, mângâindu-şi barba cu palma negricioasă şi uitându-se ţinta în ochii lui Pavel
— Şi aşa a-nceput lumea să vorbească de tine. Gazdele mele spun că eşti eretic, pentru că nu te duci la biserică. Nu mă
duc nici eu, După aceea au început să iasă foile acelea. Tu le-ai ticluit?
— Eu! – răspunse Pavel.
— Ce tot spui acolo! – se împotrivi mama, neliniştită, scoţând capul din bucătărie.
— Doar nu eşti numai tu!
Pavel. zâmbi Zâmbi şi Râbin.
— Aşa! – spuse el.
Mama trase cu putere aerul pe nas şi se depărta de uşă, jignita întrucâtva că nu luaseră în seamă cele spuse de dânsa.
— Treaba asta cu foile n-a fost rău chibzuită. Le-a cam speriat somnul poporenilor. Câte au fost cu toatele, nouăsprezece?
— Nouăsprezece! – încuviinţă Pavel.
— M. Goi ii – tacuna g5
— Vra să zică, le-am citit pe toate! Aşa. Eh, mai găseşti prin ele şi câte un crâmpei nelămurit, ba chiar şi unele lucruri dt prisos, dar aşa se-ntâmplă iot-deauna: cine vorbeşte multe şi de toate mai scapă şi câte una fără rost…
Râbin zâmbi, sticlindu-şi dinţii albi, puternici.
— După aceea, a venit percheziţia. Asta ni-a lămurit mai bine ca orice în privinţa voastră. Şi tu, şi hoholul, şi Nikolai, vaţi dat cu toţii pe faţă…
• Negăsind cuvântul potrivit, tăcu, uitându-se pe fereastră şi bătând darabana pe masă.
— V-aţi dat pe faţă hotărârea. Adicăte, cum s-ar zice:
„înălţimea ta, cată-ţi de trebuşoara matale, iar noi o să ne vedem mai departe de-ale noastre”. Hoholul e şi el băiat de ispravă. S-a întâmplat să-I aud uneori vorbind la fabrică şi mi-am zis: „Asta nu-i din cei ce se lasă călcaţi în picioare; numai moartea poate să-l doboare. Om dârz!” Tu ai încredere în mine, Pavele?
— Am! – răspunse Pavel, dând din cap.
— Aşa! Uită-te la mine – am peste patruzeci de ani, sunt de două ori mai în vârstă ca tine şi am văzut de douăzeci de ori mai multe lucruri în viaţă. Trei ani şi ceva am slujit la oaste, am fost însurat de două ori, nevasta dintâi mi-a murit, pe cea
de-a doua am lăsat-o eu. Am umblat şi prin Caucaz, îi ştiu pe du-hobori1). Degeaba, aceia n-au să biruie viaţa, nu!
Mama as^'ilta cu nesaţ vorba înţeleaptă a lui Râbin; se bucura văzând că un om în vârstă vine să se sfătuiască cu fecioru-său şi-i grăieşte ca şi când i s-ar spovedi. I se părea însă că Pavel se arată prea rece faţă de acest oaspete şi, ca să
îndulcească oarecum purtarea lui, îl întrebă pe Râbin:
— Nu vrei să mănânci ceva, Mihailo Ivanovici?
— Mulţumesc, măicuţă! Am stat la masă… Vra să zică, Pavel, tu socoti că viaţa nu merge aşa cum s-ar cuveni?
