— Da! – răspunse. Pavel.

— Şi dumneata crezi la fel? – îl întrebă directorul pe Râbin.

— Toţi credem la fel! – răspunse Râbin.

— Dar dumneata, stimabile? – întrebă directorul, întorcându-se către Sizov.

— Da, şi eu am să vă fac aceeaşi rugăminte: mai bine renunţaţi la copeicuţa noastră!

Şi, plednnu-şi iarăşi capul, Sizov zâmbi stânjenit.

Directorul îşi plimbă, fără grabă, privirea asupra mulţimii şi ridică din umeri Apoi. măsurându-l din creştet până-n tălpi pe Pavel, îi spuse:

— Pari un om destul de inteligent, se poate să nu înţelegi utilitatea acestei măsuri?

Pavel răspunse hotărât:

— Dacă fabrica va seca mlaştina pe socoteala ei. toată lumea va înţelege!

— Fabrica nu face filantropie! – răspunse tăios directorul.

— Ordon ca toată lumea să reia imediat lucrul!

Şi dădu să coboare, păşind cu multă grijă pe mormanul de fiare vechi, fără a se uita la nimeni. Un vuiet de nemulţumire se ridică din mulţime.

— Ce este? – întrebă directorul, oprindu-se. Toţi tăcură, numai de undeva, din rândurile din urmă, se auzi un glas singuratic:

— Munceşte singur…!

— Dacă în cincisprezece minute nu reîncepeţi lucrul, dau poruncă să fiţi amendaţi! – spuse directorul apăsat şi rece.

Şi trecu iarăşi prin mulţime, dar de data aceasta, în urma lui se ridică un murmur înăbuşit şi cu cât silueta lui se depărta, cu atât mai puternice erau strigătele:

— Vorbeşte cu el, dacă poţi!

— Iacă, ai văzut drepturile noastre! Ce mai soartă…!

Se întoarseră către Pavel:

— Ei, avocatule, ce facem acum?

— Ai vorbit tu ce-ai vorbit, dar cum a venit el, nimic n-a mai rămas!

— Hei, Vlasov, spune ce-i de făcut?

Când strigătele izbucniră mai stăruitoare, Pavel grăi:

— Eu propun, tovarăşi, să nu reluăm lucrul până când nu va renunţa la copeica noastră…

Cuvintele se încrucişară învălmăşite:

— Crezi că suntem proşti?

— Grevă?

— Pentru o copeică?

— Ei şi? La urma urmei, fie şi grevă!

— O să ne dea afară pe toţi…

— Şi cine are să muncească?

— Las' că se găsesc destui!

— Cine? ludele?

XIII.

Pavel coborî de pe grămada de fierărie şi se opri lingă maică-sa.

În jurul lor se stârni vuiet şi larmă; toţi vorbeau, discutau între ei, frământându-se şi strigând:

— Greva nu-i cu putinţă! – spuse Râbin, venind lângă Pavel.

— Ar vrea, dar li-e teamă. Să tot ai vreo trei sute de partea ta, dar mai mult nu. Un morman de băligar ca ăsta, nu-l ridici cu o singură furcă…

Pavel tăcea. In faţa lui mulţimea, cu chipul ei enorm şi întunecat, se frământa fără contenire, aţintindu-şi drept în ochii lui privirile-i poruncitoare. Inima-i bătea agitată. Avea simţământul că tot ce spusese el se mistuise fără urmă în oamenii aceştia, ca nişte răzleţe picături de ploaie, căzute pe un ogor secătuit de o prea îndelungată arşiţă.

Porni spre casă trist şi obosit. în urma lui venea mama împreună cu Sizov; alături de el, Râbin ii turuia în ureche:

— Tu vorbeşti bine, dar nu vorbeşti inimii, asta-i! Trebuie să

arunci o scânteie în inima omului, în străfundul ei. Numai cu judecata rece, greu să-i urneşti pe oameni; haina asta e prea subţire şi prea strimtă pentru trupul lor!

Iar Şizov îi spunea mamei:

— A venit vremea, Nilovna, ca noi, bătrânii, să ne călătorim către cimitir! Acuma s-a pornit iume nouă. Cum ne-am dus

noi viaţa? Ne-am târât în genunchi, ne-am ploconit până la pământ. Acum oamenii – ori că s-au deşteptat, ori că se înşală

mai abitir decât noi – fapt e că nu seamănă nici pe departe cu noi. Ai văzut cum vorbesc cei tineri cu directorul, de la egal la egal… da-a! Ei, să ne vedem cu bine, Pavel Mihailov. Straşnic te pricepi, măi frate, să iei apărarea oamenilor! Să-ţi ajute dumnezeu ca între atâtea căi întortocheate s-o găseşti pe cea bună.

Şi plecă.

— Chiar aşa, e timpul să vă cam cărăbăniţi! – mormăi Râbin.

— Voi nu mai sunteţi oameni, ci chit, buni numai de astupat crăpăturile. Ai văzut, Pavel, cine zbiera mai tare să te aleagă