— Acuma-i percheziţionează pe toţi, la poartă! – spuse SamoMov.

Dându-şi ssama că er aşteptau ceva de la dânsa, mama îi întrebă cu nerăbdare:

— Ei, da, bine! Şi atunci ce-i de făcut? Samoilov se opri în uşă şi spuse:

— Pelagheia Nilovna, dumneala o cunoşti pe precupeaţa Korsunova…

— O cunosc. Ş-apoi?

— Vorbeşte dumneata cu dânsa, poate o vrea ea să le strecoare.

Mama făcu un semn cu mâinile, a hotărâtă împo-trfvire.

— Nu,.nu se poate! E o femeie care vorbeşte vrute şi nevrute, o gură spartă – nu! Dacă se alia că prin mine… din casa asta… – nu, nu!

Şi deodată, străfulgerată de un gând neaşteptat, ea spuse încetişor:

— Daţi-mi-le mie… mie să mi le daţi!… Am să van ce se poate face, găsesc eu cum să le trec! Am s-o rog pe Măria să

mă ia ajutoare! Că doar trebuie să-mi câştig şi eu pâinea, trebuie să lucrez! Am sa car mâncarea muncitorilor la fabrică!

Lăsaţi că ştiu eu ce am de făcut!

Cu mâinile împreunate la piept, se strădui să-i încredinţeze că va rândui totul cum trebuie, fără să se bage de seamă, iar la urmă, strigă triumfătoare:

— Au să vadă ei atunci! Pavel nu-i aici, dar mâna lui îi ajunge chiar şi din închisoare, au să vadă dumnealor!

Tustrei se însufleţiră. Egor, freeându-şi vârtos palmele, rosti zâmbind:

— Minunat, măicuţă! De-ai şti dumneata -ce lucru minunat faci! într-adevăr minunat!

— Apoi dacă izbuteşte treaba asta, să ştiţi că intru în închisoare ca într-un iatac! – spuse Samoilov, freeându-şi şi el mâinile cu mulţumire.

— Eşti zâna cea bună din poveste, măicuţă! – strigă Egor cu glas răguşit.

Mama zâmbi. Pentru dânsa era limpede: dacă manifestele se vor ivi şi acum în fabrică, autorităţile vor fi silite să-şi dea seama că nu Pavel era acela care le răspândea.- Se simţea în stare să îndeplinească această misiune cu bine şi tresaltă

toată de bucurie.

— Când te-i duce să-l vezi pe Pavel, – glăsui Egor, – să-i spui că are o mamă minunată…

— Las'că tot eu am să-l văd mai întâi! – făgădui Samoilov, zâmbind.

— Să-i spui aşa: că am să fac tot ce trebuie i Sa fie încredinţat!

— Dar dacă n-o să-l bage la închisoare? – o întrebă Egor, arătând către Samoilov.

— Ei, atunci… n-ai ce să-i faci!

Amândoi izbucniră în hohote de râs. Dându-şi seama că a luat-o gura pe dinainte, râse şi ea încetişor, stânjenită, cu o înfăţişare de nevinovată viclenie.

— Ştiţi, este o vorbă': Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima! – îngăimă dânsa, lăsând ochii în jos.

— Dar e omeneşte să fie aşa! – strigă Egor.

— Cât despre Pavel, să nu-i porţi de grijă. Nu trebuie să te amărăşti deloc. Are să iasă de acolo mai zdravăn decât a intrat. Acolo poţi să te odihneşti, să mai înveţi câte ceva, pe când în libertate, alde noi nu prea avem timp pentru asemenea treburi. Uite, eu am stat în trei rânduri la

închisoare; n-am să spun că mi-a făcut plăcere, bineînţeles, dar de fiecare dată am tras un netăgăduit folos şi nentru minte şi pentru inimă.

— Răsufli cam greu! – îi spuse mama, privind cu prietenie faţa lui deschisă.

— Asta, dintr-o anume pricină! – răspunse el, ridicând un deget în sus.

— Aşadar,.măicuţă, ne-ain înţeles! Noi îţi aducem mâine materialul şi iarăşi se va pune în mişcare joagărul care sfâşie şi destramă întunericul de veacuri. Trăiască cuvântul liber!

Trăiască inima de mamă! Deocamdată însă. cu bine!

— Cu bine! – îi spuse şi Samoilov, strângându-i zdravăn mâna.

— Uite, vezi, cu maică-mea n-a<j fi putut să vorbesc nici măcar un cuvânt despre toate astea!

— Lasă, c-au să înţeleagă toţi! – răspunse Vlasova în dorinţa ei să-i spună o vorbă care să-i meargă la inimă.

După plecarea lor, mama încuie uşa şi, îngenunchind în mijlocul odăii, începu să se roage,; afară se auzea răpăiala deasă a ploii. Se ruga fără cuvânt, gândindu-se numai cu toată puterea la oamenii pe care Pavel îi adusese în viaţa ei.

Parcă-i vedea aievea perindându-se în locul dintre dânsa şi icoane, toţi atât de simpli, neînchipuit de apropiaţi unii de alţii şi, totuşi, atât de singuratici.

A doua zi dis-de-dimineaţă, mama se duse la Măria Korsunova.

Precupeaţa, slinoasă şi guralivă ca totdeauna, o întâmpina compătimitoare.

— Ţi-e dor de el? – o întrebă ea bătând-o pe umăr cu mâna-i grăsană.

— Lasă! L-au luat, l-au dus, ei şi? Nu-i nici o nenorocire.

Acu' nu mai e ca înainte vreme, când închisorile erau făcute numai pentru hoţi; acu' au început să-i bage la închisoare şi pe cei care spun adevărul. Pavel o fi spus el, poate, şi ceva ce nu se cuvenea, dar a vorbit pentru toţi şi toată lumea a înţeles asta, n-ai nici o grijă! N-o mărturisesc toţi, dar toţi ştiu

cine-i bun şi cine-i. rău între ei! Am vrut să trec pe la tine, dar n-ani avut când. Precum vezi, tot aşa am rămas: gătesc, vâfld, dar se vede treaba că tot săracă mi-e scris să mor! Mă toacă

afurisiţii de ibovnici! Rod din mine ca gândacii din colac. De-abia apuci să strângi acolo zece rublişoare şi hop! răsare, te miri de unde, un eretic de ăsta şi ţi le suflă, de parcă nici n-au fost! Rău e să fii muiere! Cea mai urâtă slujbă de pe pa-mânt!

Să. trăieşti singura, ţi-e greu; iar în doi – belea curată!

— Am venit cu rugămintea să mă iei ca ajutoare, – zise Vlasova, curmându-i trăncăneala.

— Cum aşa? – întrebă Măria, şi, după ce o ascultă, se învoi, încuviinţând din cap.

— Da, s-a făcut! Iţi mai aduci aminte cum m-ai ascuns în câteva rânduri de bărbatu-meu? Acum, am să te ascund eu de nevoi… Pe tine, toţi sunt datori să te ajute, fiindcă fiu-tău suferă pentru o treabă care-i priveşte pe toţi. Bun băiat ai, toată lumea o recunoaşte, toţi până la unul, şi toţi îl căinează.