XH.
Cei din cartier îşi întorceau privirile tot mai des şi mai stăruitor către căsuţa scundă, cenuşie a Vlasovilor. în privirile acestea se ascundea adesea o bănuielnică teamă şi o necugetată vrăjmăşie; de multe ori însă vădeau o aţâţare plină de nădejdi. Uneori, Pavel se pomenea acasă cu câte un om care, după ce se uita cu fereală în toate părţile, îi strecura păsul lui:
— Ascultă, frăţioare, tu care citeşti atâtea cărţi şi cunoşti
'legile, ian fă bine şi lămureşte-mă, rogu-te…
Şi începea a povesti câte o nedreptate săvârşită de poliţie sau de administraţia fabricii. Dacă era vreo treabă mai încurcată, Pavel îi dădea un bilet către un avocat din oraş, pe care-l cunoştea; iar dacă putea, lămurea el însuşi lucrurile, pe loc.
Încetul cu încetul, oamenii începură a prinde respect faţă de acest tânăr cumpănit, care spunea tot ce avea de spus în cuvinte simple şi pline de curaj, care cerceta şi asculta totul cu o pătrunzătoare lua-re-aminte, care descurca cu îndărătnicie încâlceala fiecărei întâmplări în parte, pentru ca totdeauna şi peste fot locul să ajungă la nesfârşitul fir comun, unul şi acelaşi, care-i leagă cu mii de noduri puternice pe toţi oamenii iaolahă.
Dar autoritatea lui Pavel crescu în ochii oamenilor mai cu seamă după întâmplarea cu „copeica pentru mlaştină”.
În dosul fabricii, cuprinzând-o aproape cu totui într-un cerc de putredă dospeală, se întindea o mlaştină mare, năpădită
de brădet şi mesteceni. Vara, o dată cu răsuflarea bălţii, plină
de miazme înăbuşitoare, veneau dintr-acolo roiuri de ţânţari, care împrăştiau frigurile în tot cartierul. Mlaştina era proprietatea fabricii şi noul director, voind să tragă din asta un folos, îşi puse în gând s-o sece şi totodată să scoată şi turba din ea. Spunând muncitorilor că măsura aceasta va asana cartierul şi, deci, le va îmbunătăţi viaţa, directorul dispuse să se reţină din salariile lor, pentru lucrările ce urmau a se face, câte o copeică de fiecare rublă.
Muncitorii începură să se agite. Erau nemulţumiţi mai cu seamă din pricină că funcţionarii fabricii fuseseră scutiţi de plata acestui nou bir.
În sâmbăta când se afişase hotărârea directorului cu privire la perceperea copeicii, Pavel, fiind bolnav, nu se dusese la lucru şi habar n-avea de această măsură. A doua zi, după
liturghie, turnătorul Sizov, un bătrân plăcut la înfăţişare, şi lăcătuşul Mahotin, un om înalt şi arţăgos, veniră la Pavel să-l înştiinţeze despre noua hotărâre a directorului.
— Noi, bătrânii, – grăi cumpănit Sizov, – ne-am adunat şi ne-am sfătuit între noi şi, iacă, tovarăşii ne-au trimis la tine, ca unul care ai carte şi ştii mai multe decât noi, ca să ne spui dacă este vreo lege în care stă scris că directorul poate să facă
război ţân-ţarilor cu copeica noastră?
— Stai să vezi! – izbucni Mahotin, cu o fulgerare în ochii lui mici.
— Acum patru ani, pungaşii ăştia s-au mai apucat să siringă
bani, cică pentru a ne clădi o baie. Şi au adunat trei mii opt sute de ruble. Unde-s banii? Că de baie nici pomeneală!
Pavel îi încredinţa că zeciuiaia era nedreaptă şi că fabrica va fi cea care va trage folosul de pe urma acestei născoceli; cei doi plecară posomoriţi. După ce îi petrecu, mama îi spuse zâmbind lui Pavei:
— Ian te uită, Paşa, c-au început şi bătrânii a veni la tine să
le dai sfaturi!
Copleşit de gânduri, Pavel nu-i răspunse, ci, aşe-zându-se la masă, a purces a scrie. Abia după aceea vorbi:
— Mamă, du-te te rog în oraş şi dă biletul ăsta…
— E vreo treabă cu primejdie? – întrebă ea.
— Da. Acolo se tipăreşte gazeta noastră. Trebuie ca afacerea asta cu copeica să apară neapărat…
— Bine, bine! – răspunse ea repede.
— Nutnai-decât…
Era cea dintâi însărcinare pe care i-o dădea fecioru-sâu şi se simţea tare bucuroasă, pentru că Pavei îi spusese deschis despre ce este vorba.
— Vezi, asta-nţeleg şi eu, Paşa! – spunea mama, îmbrăcându-se.
— Asta înseamnă că s-au pus pe jaf ziua-n amiaza mare.
Cum zici că-l cheamă pe omul tău? Egor Ivanovici?
S-a întors acasă tocmai seara târziu, frântă de oboseală, dar mulţumită.
— Am văzut-o pe Saşenka! – îi povesti lui Pavei. – îţi trimite salutări. Cât despre Egor Ivanovici, e un om bun şi de treabă, simplu şi straşnic de mucalit! O ţine numa-n glume.
— îmi pare bine că ţi-a plăcut! – răspunse Pavei cu glas domol.
— Oameni cu inima deschisă. Paşa! Ce bine e când dai de oameni cu inima deschisă! Şi toţi te respectă…
Pavel nu s-a dus nici luni la lucru; îl durea capul. La prânz însă veni la el într-un suflet Fedea Mazin, agitat şi fericit.
Gâfâind de atâta alergătură, îl vesti:
— Toată fabrica e în fierbere. Haidem! Sizov şi Mahotin m-au trimis după tine; cică tu ştii să-i lămureşti mai bine. Să vezi numai ce-i acolo!
Pavel începu să se îmbrace tăcut.
— Au venit şi muierile. Să le auzi cum mai ţipa!
