— Trebuie! – răspunse fata tresărind.

— Spune-mi: Pavel Mihailovici cum se simte? N-are nimic?…

întâmplarea asta nu l-a tulburat prea tare?

Punând aceste întrebări, Saşenka îşi ferea privirea, aplecând capul şi îndreptându-şi părul, dar degetele îi tremurau., ' jNu, defel! – răspunse marna.

— D-apoi cu firea lui, nici n-ar îngădui să se vadă cit de cât.

— în privinţa sănătăţii, cred că-i destul de zdravăn, nu-i aşa? – întrebă fata încet.”

— N-a fost bolnav niciodată! – o linişti mama.

— Dar tremuri toată! Ia să-ţi dau un ceai cu dulceaţă de zmeură!

— Mi-ar prinde tare bine! Dar nu te mai osteni

— e târziu. Lasă că mi-l fac eu singură…

— Când eşti aşa de obosită? Se poate? – o mustră mama şi se duse să vadă de samovar. Saşa veni şi ea în bucătărie şi, aşezându-se pe laviţă cu mâinile împreunate după ceafă, începu a vorbi:

— Orice s-ar spune, închisoarea îl secătuieşte pe om!

Afurisită trândăveală! Nu există chin mai cumplit. Ştii că ai atâtea de făcut şi eşti nevoit să stai ca o sălbăticiune în cuşcă…

— Cine are să vă răsplătească pentru toate astea?

— întrebă mama.

Şi, oftând, îşi răspunse singură:

— Nimeni, numai dumnezeu! De bună seama că nici dumneata nu crezi în dumnezeu?

— Nu! – răspunse scurt fata, dând din cap.

— Eu, însă, iaca, nu te cred! – se înflăcăra mama deodată.

Şi, ştergându-şi pe şorţ mâinile înnegrite de cărbuni, urmă cu adâncă încredinţare:

— Poate că nu-ţi dai seama de credinţa dumitale! Altfel cum ar putea duce cineva o viaţă ca asta, fără să creadă în dumnezeu?

În tindă se auzi bocănit de picioare şi un mormăit nedesluşit; mama tresări, iar fata, sărind de pe Invită, îi spuse în şoaptă, cu înfrigurare:

— Nu deschide! Dacă sunt jandarmii, spui că.nu mă

cunoşti!… Am greşit casa şi am intrat aici în-tâmplâtor; am leşinat, m-ai dezbrăcat şi ai găsit cărţile – înţelegi?

— Pentru ce, drăguţa mea? – întrebă înduioşată mama.

— O clipă! – şopti Saşenka, cu urechea la pândă.

— Mi se pare că-i Egor…

Era chiar el, ud de lapoviţă şi gâfâind de oboseală.

— Aha, samovarul! – se bucură el.

— Nici ca se află lucru mai bun pe lume, măicuţă! Ai şi sosit, Saşenka?

Scoţându-şi agale paltonul greu şi vorbind fără încetare umplu bucătăria cu vocea lui hârâită.

— Iată. măicuţă, ai în faţa dumitale o făptură peste seamă

de nesuferită pentru stăpânire! Fiind jignită de directorul închisorii, fiinţa aceasta i-a declarat că, dacă nu-i va cere scuze, nu va mânca nimic şi se va lăsa să moară de foame.

Opt zile în şir n-a luat nimic în gură şi, din pricina asta, era cit p-aci s-o scoată din puşcărie cu picioarele înainte. Dar de burtica asta a mea, ce zici, ai?

Tot flecărind aşa şi ţinându-şi cu mâinile scurte pântecul burduhănos, care atârna caraghios, Egor trecu în odaia

cealaltă, închizând uşa după el şi ur-mându-şi de acolo vorba.

— Adevărat că opt zile n-ai mâncat nimica? – întrebă mama cu mirare.

— Trebuia să-l fac să-mi ceară scuze! – răspunse fata, strângând din umerii înfioraţi ca de frig. Liniştea şi aspra ei dârzenie stârniră în inima mamei un fel de nedesluşită

mustrare. „Ia te uită!…” gândi ea, şi o întrebă iar:

— Dar dacă mureai?

— Ce să-i faci?… Muream şi gata! – răspunse fata încet.

— Dar şi-a cerut scuze. Omul nu trebuie să se lase călcat în picioare.

— Da-a… – îngână mama.

— Pe noi, femeile, toţi ne calcă în picioare toată viaţa…

— Am lepădat încărcătura! – dădu de ştire Egor, deschizând uşa.

— Samovarul e gata! Ia să-l aduc eu înăuntru…

Ridică samovarul şi porni cu el vorbind într-una:

— Neasemuitul meu tată-zămislitor obişnuia să deşerte cel puţin douăzeci de pahare de ceai pe zi, drept care s-a învrednicit a se bucura de şaptezeci şi trei de anişori de viaţă

pe acest pământ, în deplină pace şi sănătate. Cântărea opt puduri şi era de meserie dascăl de biserică în satul Voskresenskoe…

— Nu-i fi cumva feciorul părintelui Ivan? – se bucură mama.