— Căutaţi-mă în cap, diavolilor, nu în buzunare! Unul din paznici îi răspunse:

— Păi, în cap, doar păduchi o să găsim, că altceva n-ai…

— Chiar de-atâta sunteţi buni: să prindeţi păduchi, nu ghigorţi1, —- răspunse la tanc muncitorul.

Cercetându-l cu o privire iute, din cap pân-ă-n picioare, spionul trânti un scuipat înlături.

— Mie aţi putea să-mi daţi drumul mai degrabă! – se rugă

mama.

— Vedeţi doar că duc atâta povară de mi se frâng şalele!

— Hai, treci, treci! – se răsti ţâfnos unul din paznici. —• Mai faci şi gură…

Ajungând la locul ei, mama puse oalele jos şi, şter-gându-şi sudoarea de pe obraz, se uită în juru-j.

Doi lăcătuşi, fraţii Gusev, se apropiară numaidecât de ea şi cel mai mare, Vasili, încruntând din sprincene, o întrebă cu glas tare:

— Brânzoaice ai?

— Aduc mâine! – răspunse dânsa.

Era parola cuvenită. Chipurile celor doi fraţi se luminară.

Ivan nu mai putu să se stăpânească şi exclamă:

— E-eh, mamă, inimă de aur…

Vasili se lăsă pe vine, uitându-se în oale şi, în aceeaşi clipă, un pachet cu manifeste îi şi lunecă în sân.

— Ivan, azi nu mai mergem acasă, mâncăm aici! spuse el tare, vârând în turetci teancurile de broşuri.

1 în ruseşte, păduchi (vşi.) rimează cu ghigorfi (erşi); tâlcul glumei este: păduchele se mişcă încet, nu-i mare scofală, să-l prinzi; prinde, dacă poţi ghigorţul! (N. rea. rom.)

— Trebuie s-o încurajăm şi pe negustorita asta nouă…

— Trebuie! – se învoi Ivan, pufnind în râs. Mama, cu ochii în patru, striga, întorcând capul în toate părţile:

— Ciorbă de varză, tăieţei calzi!

Şi, fără să se bage de seamă, scotea unul după altul pachetele cu broşuri şi le strecura celor doi fraţi. De fiecare dată când pachetul pierea din mâna ei, i se ivea în faţa ochilor, ca o pată gălbuie, aşişderea unei flăcăruici de chibrit într-o odaie întunecoasă, chipul ofiţerului de jandarmi şi cu o bucurie răutăcioasă îi spunea în gând: „Na, înghite, domni-şorule…” Şi, strecurând pachetul următor, adăuga plină de mulţumire: „Na, înghite…!”

Muncitorii începuseră a se perinda cu străchinile în mână; când se apropiau, Ivan Gusev pornea a râde cu mare larmă, iar Vlasova, liniştită, contenea cu scosul pachetelor şi le turna ciorbă, le punea tăieţei, în vreme ce fraţii Gusev glumeau:

— Uite ce bine se pricepe Nilovna la treaba asta!

— Nevoia te învaţă să prinzi şi şoareci! – îşi dădu cu părerea un fochist cu faţa posomorită.

— Dacă i-au luat feciorul şi-au lăsat-o fără sprijin…

Nemernicii! Ia pune-mi de trei copeici tăieţei! Nu-i nimic, mamă, lasă c-ai să te descurci dumneata.

— Mulţumim pentru vorbă bună! – îi zâmbi ea. Trecând deoparte, fochistul mormăi:

— Numai că vorba asta bună n-o să-ţi prea ţină ele cald…

Vlasova striga mai departe.

— Caldă, mâncare caldă, ciorbă, tăieţei, supă!… Şi se gândea cum are să-i povestească lui Pavel această cea dintâi încercare a ei; iar în faţă îi stăruia mereu chipul ofiţerului –

gălbejit, nedumerit şi plin de răutate. Mustaţa-i neagră

tremura zbârlită, iar de sub buza de sus, zborşit ridicată către nas, îi sticleau, albi, dinţii încleştaţi. Ca un cântec de pasăre îi răsuna în piept bucuria, sprâncenele îi tresăreau viclene şi, ducându-şi mai departe treaba cu multă îndemânare, mormăia…:

— Mai na!

XVI.

Seara, pe când îşi bea ceaiul, răsună afară tropotul unor copite de cal plescăind prin noroi şi un glas cunoscut izbucni sub fereastră. Mama sări de pe scaun şi se repezi către uşa bucătăriei; cineva venea repede prin tindă. Ochii i se împăienjeniră şi, proptindu-se de uscior, împinse uşa cu piciorul.

— Bună seara, nană! – rosti glasul cunoscut şi două rnâini lungi şi uscate căzură pe umerii ei.

Durerea dezamăgirii o săgeta în inimă laolaltă cu bucuria că

îl revedea pe Andrei, iar cele două simţăminte se topiră întrun uriaş val fierbinte care o cuprinse toată, săltând-o parcă,

în vreme ce dânsa îşi ascundea faţa la pieptul lui. Andrei o strânse încleştat, cu mâinile scuturate de tremur; mama plân-gea încetişor, fără cuvânt; el o mângâia pe păr şi-i vorbea, cintându-i parcă:

— Nu plânge, nană, nu-ţi mai face inimă rea! Ca mâine o să-i dea drumul, pe cuvântul meu! N-au nici o dovadă împotriva lui, iar băieţii tac chitic cu toţii…

Cuprinzând-o apoi pe după umeri, o duse în odaie, în timp ce ea, strâns lipită de pieptul lui, îşi ştergea cu mişcări iuţi, ca de veveriţă, lacrimile de pe obraji, sorbindu-i cu nesaţ

cuvintele: •

— Pavel îţi trimite îmbrăţişări; e sănătos şi voios, pe cât se poate. E o înghesuială acolo! Au arestat mai mult de o sută de oameni şi dintr-ai noştri şi din oraş; stau câte trei şi câte patru într-o celulă. Paznicii şi mai marii lor n-ar fi oameni răi; de altfel, sunt şi buimaci de oboseală, atât de mu!'! muşterii le-au adus afurisiţii de jandarmi! De asta nici nu se poartă

prea aspru, ci doar îi trag mereu cu invitaţiile: „Mai încet, domnilor, mai multă linişte, că ne băgaţi în bucluc!” Aşa că

totul merge bine. Cât despre cei închişi, discută, împrumută

cărţi unii de la alţii, îşi împart frăţeşte mâncarea. Ca sa zic aşa, e o închisoare bună! E veche şi murdară, dar oarecum blândă şi primitoare. Deţinuţii de drept comun sunt şi ei îndatoritori şi ne ajută care mai de care. Am fost liberaţi eu, Bukin şi încă patru. în curând au să-I libereze şi pe Pavel.

Asta e sigur. Pe Vesovşcikov au să-l ţină mai mult, pentru că

sunt tare furioşi pe el. îi înjură toată ziua! Jandarmii nu preal au la inimă. N-ar fi de mirare să-l trimită în judecată sau, într-o zi, să-l stâlcească în bătaie. Pavel îl sfătuieşte mereu;

„Mai taci, Nikolai! Că doar n-ai să-i îmbunezi înjurându-i într-una i” E! însă zbiară înainte: „Am să-i mătur de pe faţa pământului, ca pe nişte buboaie!” Pavel se ţine bine, dârz, demn.