Poliţiştii mergeau posomoriţi şi cu pas grăbit, ca şi când n-ar fi văzut nimic şi n-ar fi auzit strigătele care-i întovărăşeau.
Din partea cealaltă veneau trei muncitori ducând pe umeri un drug mare de fier, pe caret îndreptară împotriva poliţiştilor strigând:
— Păzea, hingherilor!
Trecând pe lângă Vlasova, Samoilov îi făcu un semn din cap, zâmbind şi-i spuse:
— M-au înhăţat!
Fără să scoată o vorbă, ea se înclină adânc în faţa lui; aceşti tineri cinstiţi, cu mintea luminată şi trează, care se duceau la închisoare cu zâmbetu! pe buze, o mişcau nespus; şi o duioasă dragoste de mamă pentru ei toţi îi cuprindea tot mai puternic inima îndurerată.
Întoreându-se de la fabrică, mama rămase toată ziua la Măria, ajutând-o la lucru şi ascultându-i flecăreala; abia pe seară se duse acasă, unde totul i se păru pustiu, rece şi neprimitor. Rătăci îndelungă vreme din colţ în colţ, negăsindu-şi loc, neştiinc! de ce să se apuce. O neliniştea şi faptul că înnoptase demult, iar Egor Ivanovici nu adusese broşurile, aşa cum făgăduise.
În întunericul de afară, destrămat de lumina ferestrei, se zăreau cazând fulgi de zăpadă grei şi cenuşii, fulgi de toamnă
târzie. Lipindu-se de geamuri, alunecau lin în jos şi se topeau, lăsând în urmă o dâră umedă. Mama se gândea la fecioru-său…
Cineva bătu încetişor în uşă; dânsa se repezi să tragă
zăvorul; era Saşenka. N-o mai văzuse demult şi cel dintâi lucru care-i sări în ochi a fost că fata se împlinise în chip cu totul nefiresc la trup.
— Bună seara! – spuse mama, bucuroasă că are un suflet alături de dânsa şi că nu va petrece noaptea singură.
— Cam demult n-ai mai dat pe la noi! Ai fost plecată
undeva?
— Da' de unde! Am stat la închisoare! – răspunse fata zâmbind.
— Am fost cu Nikolai Ivanovici. II mai ţii minte?
— îl ţin minte, cum să nu! – o încredinţa mama.
— Egor Ivanovici mi-a spus chiar ieri că i-au dat drumul, dar despre dumneata n-am ştiut nimic… Nu mi-a spus nimeni că
eşti la închisoare…
— Ce nevoie să mai vorbim despre asta!… Dai' aş vrea să mă
schimb până nu vine Egor Ivanovici!
— spuse fata, uitându-se jur-împrejur.
— Eşti udă leoarcă…
— Anr adus manifeste şi broşuri…
— Dă-le, dă-le incoa-'! – spuse mama cu mare grabă.
Desfăcându-şi repede paltonul, fata se scutură şi pachete întregi de tipărituri lunecară pe podea, foşnind ca frunzele când cad de pe copac. Adunându-le, rnama râdea şi vorbea.
— Mă miram ce-i cu dumneata, de te-ai îngrăşat atâta! S-o fi măritat, zic, şi aşteaptă.pesemne un copil. Vai de mine, câte-ai mai adus! Şi ai venit pe jos?
— Da! – răspunse Saşenka.
— Acum era iarăşi subţiratică şi zveltă ca odinioară. Marna băgă de seamă că avea obrajii supţi, iar ochii mari îi erau umbriţi de cearcăne vinete.
— D-abia ţi-au dat drumul şi, în loc să te odihneşti, dumneata… – o căina mama, oftând şi clăti-nând din cap.
— Trebuie! – răspunse fata tresărind.
— Spune-mi: Pavel Mihailovici cum se simte? N-are nimic?…
întâmplarea asta nu l-a tulburat prea tare?
Punând aceste întrebări, Saşenka îşi ferea privirea, aplecând capul şi îndreptându-şi părul, dar degetele îi tremurau., ' jNu, defel! – răspunse marna.
— D-apoi cu firea lui, nici n-ar îngădui să se vadă cit de cât.
— în privinţa sănătăţii, cred că-i destul de zdravăn, nu-i aşa? – întrebă fata încet.”
— N-a fost bolnav niciodată! – o linişti mama.
— Dar tremuri toată! Ia să-ţi dau un ceai cu dulceaţă de zmeură!
— Mi-ar prinde tare bine! Dar nu te mai osteni
— e târziu. Lasă că mi-l fac eu singură…
