— Năduful cel mare pe oameni e că nu ştiu să citească! – îi istorisi ea lui Andrei. • – Eu, când eram tânără, ştiam să

descurc slovele, dar pe urmă am uitat…

— Apucă-te şi învaţă din nou! – o îmbie hoholul.

— La anii mei? Să aibă lumea de ce râde?… Dar Andrei luă o carte din raft şi, arătând cu vârlul cuţitului o literă de pe copertă, o întrebă:

— Ce slovă e asta?

— Rî! – răspunse ea râzând.

— Dar asta?

— A!

O încercă un simţământ de stânjenire şi umilinţă. ' se părea că a surprins în ochii lui Andrei un surâs ascuns şi se ferea de pr;i”'-ea lui. Glasul hoholului era însă blajin şi liniştit, iar faţa serioasă.

— Andriuşa, nu cumva ţi-ai pus în gând cu adevărat să te apuci să mă înveţi buchile? – întrebă ea, zân^bând fără să

vrea

— Şi de ce nu? – răspunse el.

— De vreme ce ai ştiut odată să citeşti, acum îţi va fi uşor să-ţi aduci aminte. Vorba ceea: „Nu vine minunea – nu piere lumea, iar de vine – cu atât mai bine!”

— Dar se mai poate şi altfel: „La icoane de te zgâieşti, nu înseamnă că te şi sfinţeşti!”

— Da, – se învoi Andrei.

— Zicători sunt multe. De pildă: „Cine ştie mai puţine doarme rnai bine!” Poţi să zici că nu-i adevărat? In toate zicalele astea, pântecul gândeşte. El împleteşte din ele hăţuri pentru suflet, ca să-l stăpânească mai vârtos. Dar asta ce literă e?

— Lî! • – o recunoscu mama.

— Aşa-i! Vezi ce căscată e? Dar asta? Încordându-şi văzul, încruntându-şi de caznă sprâncenele, mama se trudea să-şi amintească literele uitate şi, cuprinsă treptat de aceste strădanii, uită cu desă-vârsire de toate celelalte griji. Curând au prins să-i ostenească ochii. Lacrimile de oboseală se iviră

cele dinţii; după o vreme se porniră şi cele de amărăciune.

— învăţ buchile! • – izbucni ea în plâns.

— Am împlinit patruzeci de ani şi de-abia încep să învăţ să

citesc…

— Nu plânge! – spuse hoholul cu glas domol, plin de duioşie.

— Nu puteai să trăieşti decât aşa cum ai trăit şi, totuşi, îţi dai seama că n-ai trăit cum trebuia. Sunt însă mii de oameni care ar putea să trăiască mai bine ca dumneata şi care trăiesc ca nişte vite, ba încă se mai şi laudă: „Ducem o viaţă

frumoasă!” Dar cum e viaţa lor? Fiecare din ei munceşte astăzi şi mănâncă, mâine iarăşi munceşte şi mănâncă, şi tot aşa, an de an, toată viaţa munceşte şi mănâncă. Intre timp mai aduce pe lume şi copii care, la început, îl bucură, dar când încep a creşte şi a cere mai multă mâncare. începe şi omul să se zborşească şi să ţipe: „Dar creşteţi naibii mai degrabă, mâncăilor, creşteţi şi apuca-ţi-vă şi voi de muncă!”

Ar vrea să facă din copii nişte vite de jug, dar aceştia, când încep să muncească, vor

I să-şi umple şi ei burţile şi, la rându-le, duc mai departe povara vieţii ca…

Numai cei care sfarmă lanţurile şi descătuşează cugetul omenesc sunt adevăraţi oameni. Şi uite că acum ai început şi dumneata să sfărâmi lanţurile, pe cât te ajută puterile.

— Eu? – oftă ea.

— Dar ce putere am eu?

— De ce să n-ai? Asta e ca ploaia: fieştecare picătură adapă

un bob. Iar când ai să începi să citeşti…

Înveselindu-se deodată, hoholul se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră.

— Ai să înveţi!… Iar când o veni Pavel, dumneata, e-hei!

— Ah, Andriuşa! – suspină mama.

— Uşoară treabă, când eşti tânăr. Cu anii însă, necazurile vin cu duiumul, puterile scad, iar mintea nu te mai ajută

deloc…

XVIII.

Seara, Andrei porni prin cartier. Mama aprinse lampa, se aşeză lingă masă şi începu să împletească la ciorap. Nu trecu mult însă şi se ridică iar; măsură de câteva ori încăperea, ca şi când s-ar fi aflat într-o nehotărâre, trecu în bucătărie, puse cârligul la uşă şi, mişcând îngândurată din sprâncene, se întoarse în odaie. După ce trase perdelele la ferestre, luă o carte de pe poliţă, se aşeză din nou la masă, se uită împrejur şi, aplecându-se asupra paginilor, începu să buchisească cu glas scăzut. Când se auzea vreun zgomot de afară, tresărea, ar„,ea cartea cu palma şi rămî-nea cu urechea la pândă…

După aceea”, începea iarăşi a murmura în şoaptă, închizând şi deschizând mereu ochii:

— Vî, i – vi, a, ţî, a – viaţa!

Cineva bătu în uşă; mama sări de pe scaun şi, vărând cartea între celelalte care se aflau pe poliţă, întrebă cu îngrijorare:

— Cine-i acolo?

— Eu…

Intră Râbin şi, mângâindu-şi îngândurat barba,-spuse:

— Până acu' lăsai oamenii să intre fără să mai întrebi cine-i.

Eşti singură? Aşa! Credeam că l-oi găsi pe hohol acasă. L-am văzut astăzi prin cartier… închisoarea nu-i strică pe oameni.

Se aşeză şi urmă:

— la să stăm olecuţă de vorbă…!

Avea o privire adâncă, plină de înţeles şi totuşi oarecum tainică, stârnind astfel în sufletul mamei o ciudată îngrijorare.