— Când eşti aşa de obosită? Se poate? – o mustră mama şi se duse să vadă de samovar. Saşa veni şi ea în bucătărie şi, aşezându-se pe laviţă cu mâinile împreunate după ceafă, începu a vorbi:
— Orice s-ar spune, închisoarea îl secătuieşte pe om!
Afurisită trândăveală! Nu există chin mai cumplit. Ştii că ai atâtea de făcut şi eşti nevoit să stai ca o sălbăticiune în cuşcă…
— Cine are să vă răsplătească pentru toate astea?
— întrebă mama.
Şi, oftând, îşi răspunse singură:
— Nimeni, numai dumnezeu! De bună seama că nici dumneata nu crezi în dumnezeu?
— Nu! – răspunse scurt fata, dând din cap.
— Eu, însă, iaca, nu te cred! – se înflăcăra mama deodată.
Şi, ştergându-şi pe şorţ mâinile înnegrite de cărbuni, urmă cu adâncă încredinţare:
— Poate că nu-ţi dai seama de credinţa dumitale! Altfel cum ar putea duce cineva o viaţă ca asta, fără să creadă în dumnezeu?
În tindă se auzi bocănit de picioare şi un mormăit nedesluşit; mama tresări, iar fata, sărind de pe Invită, îi spuse în şoaptă, cu înfrigurare:
— Nu deschide! Dacă sunt jandarmii, spui că.nu mă
cunoşti!… Am greşit casa şi am intrat aici în-tâmplâtor; am leşinat, m-ai dezbrăcat şi ai găsit cărţile – înţelegi?
— Pentru ce, drăguţa mea? – întrebă înduioşată mama.
— O clipă! – şopti Saşenka, cu urechea la pândă.
— Mi se pare că-i Egor…
Era chiar el, ud de lapoviţă şi gâfâind de oboseală.
— Aha, samovarul! – se bucură el.
— Nici ca se află lucru mai bun pe lume, măicuţă! Ai şi sosit, Saşenka?
Scoţându-şi agale paltonul greu şi vorbind fără încetare umplu bucătăria cu vocea lui hârâită.
— Iată. măicuţă, ai în faţa dumitale o făptură peste seamă
de nesuferită pentru stăpânire! Fiind jignită de directorul închisorii, fiinţa aceasta i-a declarat că, dacă nu-i va cere scuze, nu va mânca nimic şi se va lăsa să moară de foame.
Opt zile în şir n-a luat nimic în gură şi, din pricina asta, era cit p-aci s-o scoată din puşcărie cu picioarele înainte. Dar de burtica asta a mea, ce zici, ai?
Tot flecărind aşa şi ţinându-şi cu mâinile scurte pântecul burduhănos, care atârna caraghios, Egor trecu în odaia
cealaltă, închizând uşa după el şi ur-mându-şi de acolo vorba.
— Adevărat că opt zile n-ai mâncat nimica? – întrebă mama cu mirare.
— Trebuia să-l fac să-mi ceară scuze! – răspunse fata, strângând din umerii înfioraţi ca de frig. Liniştea şi aspra ei dârzenie stârniră în inima mamei un fel de nedesluşită
mustrare. „Ia te uită!…” gândi ea, şi o întrebă iar:
— Dar dacă mureai?
— Ce să-i faci?… Muream şi gata! – răspunse fata încet.
— Dar şi-a cerut scuze. Omul nu trebuie să se lase călcat în picioare.
— Da-a… – îngână mama.
— Pe noi, femeile, toţi ne calcă în picioare toată viaţa…
— Am lepădat încărcătura! – dădu de ştire Egor, deschizând uşa.
— Samovarul e gata! Ia să-l aduc eu înăuntru…
Ridică samovarul şi porni cu el vorbind într-una:
— Neasemuitul meu tată-zămislitor obişnuia să deşerte cel puţin douăzeci de pahare de ceai pe zi, drept care s-a învrednicit a se bucura de şaptezeci şi trei de anişori de viaţă
pe acest pământ, în deplină pace şi sănătate. Cântărea opt puduri şi era de meserie dascăl de biserică în satul Voskresenskoe…
— Nu-i fi cumva feciorul părintelui Ivan? – se bucură mama.
