— Pe lumea asta toate cele costă bani! – începu el cu glasul său. aspru.

— De când te naşti, până închizi ochii şi te pun în groapă, fără bani nu poţi face nimic. Cărticelele şi manifestele costă şi ele bani. Tu ştii de unde vin banii cu care se scot cărticelele?

— Nu ştiu, – răspunse încet mama, presimţind parcă o primejdie.

— Aşa? Nici eu nu ştiu! Ş-apoi, cine scrie, mă rog, cărticelele aslea?

— Oamenii învăţaţi…

— Domnii! – grăi Râbin, şi, în aceeaşi clipă, faţa lui bărboasă

se îndârji şi se învăpăie.

— Vra să zică, domnii alcătuiesc cărticele şi tot ei le răspândesc. Dar cărticelele astea sunt îndreptate împotriva domnilor. Şi atunci, ia spune-mi, rogu-te, ce interes au ei să

cheltuiască bani, ca să-şi ridice poporul împotriva lor, ai?

Mama clipi din ochi şi strigă cu spaimă:

— Ce-ţi trece prin gând?…

— Aha! – făcu Râbin, foindu-se greoi pe scaun.

— Asta-i! Şi pe mine m-au trecut sudori reci când am ajuns la gândul ăsta.

— Ai aflat ceva?

— înşelătoria! – răspunse Râbin.

— Simt înşelătoria. Nu ştiu nimic, dar aşa chitesc eu, că

toată treaba asta e o înşelătorie. Asta-i. Domnii o cam fac pe deştepţii. Eu însă trebuie să cunosc adevărul. Şi iacătă că l-am aflat. Dar eu unul cu domnii nu merg. Ei, când au să aibă

nevoie, au să cate să mă-mpingă înainte şi au să treacă mai departe… peste ciolanele mele.

Ascultându-i vorba morocănoasă, mama simţea cum i se strânge, parcă, inima.

— Doamne dumnezeule! – se vaită dânsa mâhnită.

— Cum? Oare să nu-şi fi dat seama Paşa? Şi toţi ceilalţi, care…

Şi deodată, în faţa ochilor ei, prinseră a se perinda chipurile grave şi cinstite ale lui Egor, Nikolai Ivanovici, al Saşenkăi, iar inima începu să-i bată cu putere.

— Nu, nu! – se împotrivi ea, clătinând din cap.

— Aşa ceva nu pot să cred. Ei au pornit, doar, din toată

inima, cu tot cugetul lor curat…

— Despre cine vorbeşti? – întrebă îngândurat Râbin.

— Despre toţi… despre toţi cei pe care-i cunosc!

— Apăi nu te uiţi unde trebuie, măicuţă! Ia arun-că-ţi ochii mai departe! – zise Râbin, lăsând capul în jos. Cei din preajma noastră poate că nu-şi dau nici ei seama. Ei or fi crezând că

aşa se cuvine să fie. Dar în spatele lor n-or fi cumva alţii care vor să tragă foloase din treaba asta? Că doar nu-i nimeni nebun să pornească aşa, de florile mărului, împotriva lui însuşi…

Şi cu o încredinţare de ţăran pe care cu greu o poţi clinti, adaose:

— Apăi de la domni să nu te aştepţi niciodată la ceva bun!

— Atunci tu ce chibzuieşti? – îl întrebă mama, cuprinsă iar de îndoială.

— Eu?

— Ribin se opri, uitându-se ţintă la dânsa. Apoi urmă:

— Noi trebuie să ne ţinem cât mai departe de domni! Asta-i!

Şi iarăşi tăcu, posomorit, iar după un răstimp, îşi urmă firul:

— Voiam şi eu să merg împreună cu flăcăii ăştia, să lucrăm laolaltă. Eu mă pricep la treaba asta, ştiu cum să le vorbesc oamenilor. Asta-i! Acum însă, m-am ho-tărât să plec. Mi-am pierdut încrederea. Trebuie să plec.

Lăsă capul în jos, îngândurat.

— Am să cutreier singur satele şt cătunele. Am să îndemn poporul să se ridice. Poporul trebuie să se apuce singur de treabă! Dacă o pricepe, are să-şi croiască el însuşi drumul.

Am să cerc a-l face să înţeleagă, că trebuie să se bizuie numai pe el, numai pe mintea lui. Asta-i!

Mama avu un simţământ de milă faţă de Râbin şi, totodată, de nelămurită teamă pentru soarta care-l aştepta. La început nu-l putuse suferi, dar acum îl simţi deodată mai aproape, parcă, de inima ei:

— Au să te prindă… – îi spuse ea cu glas domol. Râbin se uită la dânsa şi răspunse liniştit:

— Or să mă prindă şi apoi or să-mi dea drumul. Iar eu o s-o iau de la capăt…

— Chiar mujicii au să te lege. Şi ai să stai la închisoare…

— Oi sta cât oi sta şi când mi-or da drumul, o să pornesc iar… Cit despre mujici – or să mă lege o dată, de două ori, şi până la urmă tot or să înţeleagă că nu trebuie să mă lege, ci să mă asculte. Şi o să le spun aşa: „Nu vă cer să-mi daţi crezare, ci numai să mă ascultaţi”. Iar dacă or să mă asculte, or să-mi dea şi crezare!

Vorbea rar, pipăind parcă fiecare cuvânt în parte, înainte de a-l rosti.

— Am prins eu multe pe-aici, în vremea din urmă. Am început să pricep şi eu câte ceva…

— Ai să te prăpădeşti, Mihailo Ivanovici! • – zise mama, clătinând din cap cu mâhnire.

Cu ochii lui adânci şi întunecaţi, el o privea întrebător, ca într-o aşteptare. Şedea cu trupul vânjos aplecat înainte, cu mâinile sprijinite încordat de scaun, ia'„ fiţa-i negricioasă

părea palidă în rama întunecată a bărbii. '