— Ba chiar aşa! Dar cum de-ţi este cunoscută această
împrejurare?
— Păi şi eu sunt din Voskresenskoe…!
— Eşti din acelaşi sat? A cui fată eşti?
— A lui Sereghin. Vecinul vostru.
— Fiica lui Nil Şchiopul? TI ţin bine minte, câci mi-a tras multe urecheli…
• Stăteau unul în faţa celuilalt şi se veseleau, punân-du-şi tot felul de întrebări. Saşenka se uita la ei zâmbind şi aşeza cele de trebuinţă în jurul samovarului. Auzind' ţăcănit de ceşti, mama reveni la realitate:
— Vai, iertaţi-mă, m-am luat cu vorba! Atâta bucurie-ţi face să întâlneşti un om din satul tău…
— Ba eu trebuie să-ţi cer iertare, că m-am apucat să fac pe gospodina în casa dumitale! Ceasul este zece trecute şi am cale lungă…
— Da' încotro vrei să pleci? In oraş? – o întrebă mirată
mama.
— Da.
— Cum se poate? Afară e-ntuneric, e noroi şi eşti atât de obosită! Rămâi aici! Egor Ivanovici o să se culce în bucătărie, iar noi amândouă, colea…
— Nu! Trebuie să plec! – spuse fata cu simplitate.
— Da, vecinico, domnişoara trebuie neapărat s-o ia la picior.
Aici o cunoaşte lumea şi dacă mâine ar zări-o cineva pe stradă, n-ar fi tocmai bine, – dădu lămurire Egor.
— Şi cum? Să plece aşa, singură?
— Uite aşa, singură! – răspunse Egor zâmbind. Fata îşi turnă o ceaşca de ceai, luă o felie de pâine neagră de secară, o presără cu sare şi începu să mâ-nânce, uitându-se îngândurată la mama,
— Cum puteţi umbla aşa, noaptea, şi dumneata şi Nataşa?
Eu n-aş putea… mi-ar fi frică! – spuse Vlasova.
— Crezi că ei nu-i e frică? – întrebă Egor. —• Nu-i aşa că ţi-e frică, Saşa?
— Ba bine că nu! – răspunse fata.
Mama se uită la ea, apoi la Egor şi se minuna aproape în şoaptă:
— Ce oameni dârji sunteţi voi!
Saşenka îşi bău ceaiul, strânse în tăcere mina lui Egor şi trecu în bucătărie.- Mama ieşi s-o petreacă. In bucătărie Saşenka îi spuse:
— M. Gorki – Mama
— Dacă-l vezi pe Pavel Mihailovici, spune-i salutări din partea mea! Te rog!
Puse mâna pe clanţa uşii, dar deodată se întoarse şi întrebă
încetişor:
— îmi dai voie să te sărut?
Fără a rosti nici un cuvânt, mama o cuprinse în braţe şi o sărută cu înfocare.
— Mulţumesc! – susura încet fata şi, luându-şi rămas bun încă o dată, dădu din cap şi ieşi.
Când se întoarse în odaie, mama se uită neliniştită pe fereastră. Fulgi grei şi umezi de zăpadă cădeau în întuneric.
— Pe alde Prozarovi îi mai ţii minte? – întrebă Egor.
Şedea cu picioarele răşchirate şi sufla zgomotos în paharul cu ceai. Avea faţa îmbujorată, asudată, dar mulţumită.
— îi ţin minte, cum nu! – răspunse mama în-gândurată, apropiindu-se de masă pieziş, cu un umăr împins înainte, cum ii era obişnuinţa. Se aşeză şi, întorcându-şi către Egor ochii plini de tristeţe, spuse tărăgănat:
— Vai de mine, cum o să ajungă oare Saşenka?
— Aşa-i, ostenită ca vai de ea! – încuviinţă Egor. –
închisoarea a cam zdruncinat-o. înainte, ei a mai voinică… Ş-apoi a fost crescută gingaş… Pare-se că şi-a cam vătămat plămânii…
— Da' din ce soi de oameni se trage? – întrebă mama încet.
