— Ciorbă de varză, tăieţei calzi!
Şi, fără să se bage de seamă, scotea unul după altul pachetele cu broşuri şi le strecura celor doi fraţi. De fiecare dată când pachetul pierea din mâna ei, i se ivea în faţa ochilor, ca o pată gălbuie, aşişderea unei flăcăruici de chibrit într-o odaie întunecoasă, chipul ofiţerului de jandarmi şi cu o bucurie răutăcioasă îi spunea în gând: „Na, înghite, domni-şorule…” Şi, strecurând pachetul următor, adăuga plină de mulţumire: „Na, înghite…!”
Muncitorii începuseră a se perinda cu străchinile în mână; când se apropiau, Ivan Gusev pornea a râde cu mare larmă, iar Vlasova, liniştită, contenea cu scosul pachetelor şi le turna ciorbă, le punea tăieţei, în vreme ce fraţii Gusev glumeau:
— Uite ce bine se pricepe Nilovna la treaba asta!
— Nevoia te învaţă să prinzi şi şoareci! – îşi dădu cu părerea un fochist cu faţa posomorită.
— Dacă i-au luat feciorul şi-au lăsat-o fără sprijin…
Nemernicii! Ia pune-mi de trei copeici tăieţei! Nu-i nimic, mamă, lasă c-ai să te descurci dumneata.
— Mulţumim pentru vorbă bună! – îi zâmbi ea. Trecând deoparte, fochistul mormăi:
— Numai că vorba asta bună n-o să-ţi prea ţină ele cald…
Vlasova striga mai departe.
— Caldă, mâncare caldă, ciorbă, tăieţei, supă!… Şi se gândea cum are să-i povestească lui Pavel această cea dintâi încercare a ei; iar în faţă îi stăruia mereu chipul ofiţerului –
gălbejit, nedumerit şi plin de răutate. Mustaţa-i neagră
tremura zbârlită, iar de sub buza de sus, zborşit ridicată către nas, îi sticleau, albi, dinţii încleştaţi. Ca un cântec de pasăre îi răsuna în piept bucuria, sprâncenele îi tresăreau viclene şi, ducându-şi mai departe treaba cu multă îndemânare, mormăia…:
— Mai na!
XVI.
Seara, pe când îşi bea ceaiul, răsună afară tropotul unor copite de cal plescăind prin noroi şi un glas cunoscut izbucni sub fereastră. Mama sări de pe scaun şi se repezi către uşa bucătăriei; cineva venea repede prin tindă. Ochii i se împăienjeniră şi, proptindu-se de uscior, împinse uşa cu piciorul.
— Bună seara, nană! – rosti glasul cunoscut şi două rnâini lungi şi uscate căzură pe umerii ei.
Durerea dezamăgirii o săgeta în inimă laolaltă cu bucuria că
îl revedea pe Andrei, iar cele două simţăminte se topiră întrun uriaş val fierbinte care o cuprinse toată, săltând-o parcă,
în vreme ce dânsa îşi ascundea faţa la pieptul lui. Andrei o strânse încleştat, cu mâinile scuturate de tremur; mama plân-gea încetişor, fără cuvânt; el o mângâia pe păr şi-i vorbea, cintându-i parcă:
— Nu plânge, nană, nu-ţi mai face inimă rea! Ca mâine o să-i dea drumul, pe cuvântul meu! N-au nici o dovadă împotriva lui, iar băieţii tac chitic cu toţii…
Cuprinzând-o apoi pe după umeri, o duse în odaie, în timp ce ea, strâns lipită de pieptul lui, îşi ştergea cu mişcări iuţi, ca de veveriţă, lacrimile de pe obraji, sorbindu-i cu nesaţ
cuvintele: •
— Pavel îţi trimite îmbrăţişări; e sănătos şi voios, pe cât se poate. E o înghesuială acolo! Au arestat mai mult de o sută de oameni şi dintr-ai noştri şi din oraş; stau câte trei şi câte patru într-o celulă. Paznicii şi mai marii lor n-ar fi oameni răi; de altfel, sunt şi buimaci de oboseală, atât de mu!'! muşterii le-au adus afurisiţii de jandarmi! De asta nici nu se poartă
prea aspru, ci doar îi trag mereu cu invitaţiile: „Mai încet, domnilor, mai multă linişte, că ne băgaţi în bucluc!” Aşa că
totul merge bine. Cât despre cei închişi, discută, împrumută
cărţi unii de la alţii, îşi împart frăţeşte mâncarea. Ca sa zic aşa, e o închisoare bună! E veche şi murdară, dar oarecum blândă şi primitoare. Deţinuţii de drept comun sunt şi ei îndatoritori şi ne ajută care mai de care. Am fost liberaţi eu, Bukin şi încă patru. în curând au să-I libereze şi pe Pavel.
Asta e sigur. Pe Vesovşcikov au să-l ţină mai mult, pentru că
sunt tare furioşi pe el. îi înjură toată ziua! Jandarmii nu preal au la inimă. N-ar fi de mirare să-l trimită în judecată sau, într-o zi, să-l stâlcească în bătaie. Pavel îl sfătuieşte mereu;
„Mai taci, Nikolai! Că doar n-ai să-i îmbunezi înjurându-i într-una i” E! însă zbiară înainte: „Am să-i mătur de pe faţa pământului, ca pe nişte buboaie!” Pavel se ţine bine, dârz, demn.
Ii dă drumul curând, ţi-o spun eu…
— Curând! – zise mama, liniştindu-se şi zâmbind cu duioşie.
— Da, curând, ştiu şi eu!
— Ei, iacă, bine că ştii! Dar nu-mi dai un ceai? Şi spune-mi cum ai dus-o?
O privea zâmbind din toată fiinţa lui, cu atâta bunătate şi atât de apropiat de inima ei! Iar în ochii Iui rotunzi şi plini de lumina iubirii licăreau uşoare pâlpâiri de tristeţe.
— Tare-mi mai eşti drag, Andriuşa! – mărturisi mama cu un suspin adânc, privindu-i obrazul scofâlcit, cu cele câteva smocuri caraghioase de păr negru, crescute anapoda…
— Eu mă mulţumesc şi cu mai puţintel! Ştiu că mă iubeşti, dumneata ai o inimă atât de mare, că poţi să ne iubeşti pe toţi, spuse hoholul, legănându-se pe scaun.
— Nu, dumneata mi-eşti mai drag decât ceilalţi!
— stărui dânsa.
— Dacă ai avea mamă, toată lumea ar pizmui-o că are asemenea fecior…
