şi mişcându-şi sprâncenele cu vioiciune:

— M-am priceput eu cum să-i spun; a înţeles îndată!

Apoi suspină de mâhnire:

— A înţeles. Altfel, nu m-ar fi îmbrăţişat aşa; ri-a mai făcut-o niciodată!

— Măi, măi! Ce-i şi cu mamele astea! – se veseli hoholul.

— Tot omul jinduieşte la ceva, fieştecare după pofta inimii; numai mamele ştiu una şi bună: ele nu aşteaptă decât mângâierile copiilor…

— Bine, dar ce spui tu, Andriuşa, de oamenii aceia? –

izbucni deodată mama cu glas plin de mirare. —

S-au împăcat cu soarta, asta e! S-au obişnuit de-a binelea!

Le-au luat cu torţa copiii de acasă şi i-au băgat la închisoare, iar ei – nimic! Vin, stau, aşteaptă, vorbesc. Ce spui de asta, ai? Păi dacă nişte oameni cu carte se pot obişnui cu aşa ceva, ce să mai spunem atunci despre poporul de rând?

— Ei, asta nu-i greu de înţeles, – zise hoholul cu surâsul lui obişnuit, – căci, oricum, legea tot e mai blândă cu ei decât cu noi şi ei au mai multă nevoie de ea decât avem noi. Încât, dacă se întâmplă câteodată să-i pocnească şi pe ei la mir, se mai strâmbă olecuţă, dar nu chiar aşa de tare. Vorba ceea: ciomagul din mina alor tăi te loveşte mai cu milă.

XX într-o seară, mama şedea la masă şi împletea la ciorap, iar Andrei citea cu glas tare o carte «despre răscoala sclavilor din Roma; cineva bătu cu putere în uşă şi când hoholul deschise, intră Vesovşcikov cu o legăturică la subsuoară, cu căciula pe ceafă, plin de glod până la genunchi.

— Trecând pe aici, văzui lumină. Ia să intru – zic – să văd ce mai fac. Vin de-a dreptul de la închisoare! – grăi el cu glas ciudat şi apucând mâna Vlasovei o scutură cu putere, spunând:

— Pavel îţi trimite multă sănătate…

Apoi, şovăind oarecum, se lăsă pe un scaun, scormonind în jur cu privirea lui posomorită şi bănuitoare.

Mama nu-l îndrăgea defel; capul lui colţuros, tuns chilug, cu ochii mici avea ceva care întotdeauna o înfricoşa; acum însă

era bucuroasă că-l vede şi, zâm-bindu-i cu prietenie, îi spuse voioasă:

— Te-ai cam tras la faţă. Să-i dăm un ceai, Andriuşa, ca să

se mai încălzească…!

— Taman acuma pun samovarul! – răspunse hoholul din bucătărie.

— Ei, ce face Pavel? Au mai dat drumul la careva, ori numai ţie?

Nikolai lăsă capul în jos şi răspunse:

— Pavel stă şi rabdă. Numai pe mine m-au liberat! – îşi ridică apoi privirea şi, aţintind-o în ochii maniei, grăi printre dinţi, punând răstimpuri între cuvinte:

— Le-am spus-o verde: „Gata, ajunge! Daţi-mi drumul de aici, că de nu, iac moarte de om şi după aia îmi fac şi eu seama!” Şi mi-au dat drumul

— M-mda-a! – făcu mama, trăgându-se mai de o parte şi, fără să vrea, când îi întâlni ochii mici, sfredelitori, clipi mărunt.

— Dar Fedea Mazin ce face? – strigă hoholul din bucătărie.

— Mai scrie poezii?

— Scrie. Pe ăsta chiar că nu-l înţeleg deloc! – răspunse Nikolai, clătinând din cap.

— Parc-ar fi scatiu! L-au băgat în colivie şi cântă! Un lucru ştiu însă – n-am deloc poftă să mă duc la mine acasă…

— Chiar aşa, că doar ştii ce te-aşteaptă! – spuse îngândurată mama.

— Casa-i pustie, foc n-ai, odaia e rece…

Nikolai rămase tăcut, îngustându-şi ochii. Scoase din buzunar un pacheţel de ţigări, îşi aprinse agale o ţigară şi, urmărind cu privirea cum se destrămau colacii de fum cenuşiu, grăi cu un rânjet de câine abătut:

— Da, cred şi eu c-o fi tare frig. Podeaua o fi plină de gândaci îngheţaţi. Or fi degerat şi şoarecii. Nu s-ar putea să rămân peste noapte la tine, Pelagheia Nilovna? – întrebă el cu glas înăbuşit, oco-hndu-i privirea.

— Mai e vorbă, tăicuţule! – răspunse pripit mama. Se simţea oarecum stânjenită în faţa lui.

— Am ajuns vremea când le roşeşte obrazul copiilor din pricina părinţilor…

— Ce-ai spus? – întrebă mama, tresărind.

171 o ţinti cu privirea, apoi închise ochii şi, în clipa aceea, chipul lui ciupit de vărsat părea orb.

— Copiilor – zic – le roşeşte obrazul din pricina părinţilor, –

repetă el, oftând adânc.

— Lui Pavel n-o să-i fie niciodată ruşine din pricina ta Mie, însă, mi-e ruşine de faptele tatii. Nici n-am să-i mai calc în casă. Nu mai am tată. nu mai am casă! M-au pus sub supravegherea poliţiei, altminteri – luam drumul Siberiei… Aş

fi ajutat acolo la liberarea deportaţilor, aş fi pus la cale evadări…

Cu inima ei, mama simţea că omul acesta suferă, însă

durerea lui nu-i stârnea în suflet nici o compătimire.

— Dacă e aşa, atunci de… poate că ar fi mai bine să pleci! –

zise ea într-o doară, numai să nu-l jignească cu tăcerea ei.

Asupra acestora, Andrei se ivi în uşa bucătăriei şi-l întrebă

râzând:

— Ce tot sporovăieşti acolo, omule? Mama se ridică de pe scaun spunând:

— Mă duc să pregătesc ceva de mâncare. Vesovşcikov se uită ţintă la hohol şi deodată izbucni:

— Eu cred aşa, că unii oameni trebuie ucişi!