— Valeu! Şi pentru ce, mă rog? – întrebă Andrei.

— Ca să nu mai facă umbră pământului degeaba… înalt şi uscăţiv, Andrei stătea în mijlocul odăii cu mâinile vârâte în buzunar, legănându-se de pe un picior pe altul şi uitându-se de sus în jos la Nikolai. Acesta şedea înfipt în scaun, învăluit într-un nor de fum; pe faţa cenuşie i se iviseră pete roşii.

— Am să-i frâng gâtul lui Isai Gorbov, să vezi!

— Pentru ce? – întrebă hoholul.

— Ca să nu mai spioneze şi să nu mai pârască! Din pricina lui s-a ticăloşit tata, din pricina lui vrea acum să intre copoi, –

spuse cu vrăjmăşie Vesovşcikov, uitându-se posomorit la Andrei.

— Aha. vra să zică asta-i! – strigă hoholul – Dar cine are să

te învinuiască pe tine din pricina asta? Numai proştii!

JJ – M. Goiki – Mama

— Şi proştii, şi deştepţii, pentru că toţi sunt la fel! –

răspunse apăsat Nikolai.

— Uite, tu eşti deştept, şi Pavel aşişderea, dar ce, parcă voi mă socotili pe mine ca pe ceilalţi, ca pe Fedka Mazin ori ca pe Samoilov? Sau cum vă socotiţi voi ainândoi unul pe celălalt?

Nu-i nevoie să mă minţi, că tot n-am să te cred… Toţi mă

înlătură din calea lor, ca să rămân deoparte, singur…

— Ţi-e sufletul bolnav, Nikolai! – grăi hoholui cu glas domol, plin de blândeţe, aşezându-se lângă ei.

— Boinav, aşa-i! Dar toţi avem câte o boleşniţă în suflet…

Numai că vouă vi se pare că bubele voastre sunt mai de soi decât ale mele. Toţi suntem nişte ticăloşi unul faţă de altul, dacă vrei să ştii. Şi la asta ce ai putea să-mi răspunzi, mă

rog? Hai, sa te-aud!

Aţintindu-şi privirea tăioasă asupra lui Andrei, aştepta rânjind. Faţa-i ciupită de vărsat era nemişcata; numai buzele groase îi tremurau, de parcă s-ar îi atins de ceva fierbinte.

— D'acâ-i aşa, află că n-am să-ţi spun nimic! – zise hoholul, învăluind în zâmbetul cald şi trist al ochilor săi albaştri privirea duşmănoasă a lui Vesovşcikov.

— Să discuţi cu un om în clipa în care toate rănile din inima lui sângerează înseamnă doar să-l amărăşti mai rău. Treaba asta o ştiu prea bine, îră-ţioare

— Cu mine nu se poate discuta, nu rnâ pricep să discut! –

mormăi Nikolai, lăsând ochii în jos.

— Eu cred aşa, că fiecare din noi, – urmă hoholul, – fiecare din noi a fost nevoit odată să umble desculţ pe cioburi de sticlă; fiecare din noi, la vremea lui de grea frământare, a trecut prin încercarea asta, vărsând fierea din el, cum se-ntâmplă acum cu tine…

— N-ai, n-ai ce să-mi spui, ce mai încoace şi-n-colo! – grăi răspicat Vesovşcikov.

— Urlă sufletul din mine ca lupul în codru…!

— Nici nu vreau să-ţi răspund! Ştiu însă că o să-ţi treacă.

Poate că nu chiar, de tot, dar treacă!

Zâmbindu-i şi bătându-l uşurel pe umăr, urmă:

— Asta-i o boală a copilăriei, frăţioare, cum ar fi, de pildă, pojarul. Toţi trebuie să trecem prin suferinţele ei, cei tari –

mai uşor, cei slabi – mai greu. Dar pe alde noi nimic nu ne doboară decât dacă omul, dându-şi seama cât preţuieşte el ca om, nu izbuteşte totuşi să-şi înţeleagă rostul lui în viaţă şi nici să-şi găsească locul. Şi atunci ţi se pare ca, din toţi cei ce te înconjoară, numai tu eşti brânză buna şi toată lumea cealaltă vrea să te înghită. După o bucată de vreme, însă, începi să te dumireşti ca partea cea bună din sufletul tău se află şi în sufletele celorlalţi şi nu e întru nimic mai rea decât a ta; şi atunci te mai uşurezi, iar cugetul începe să te mustre oarecum, pentru că te-ai crezut mai grozav decât ei şi ai dat ghes să te caţări numaidecât în vârful clopotniţei când, în fapt, clopoţelul tău e atât de mititel, încât, în cântarea clopotelor de sărbătoare, nici măcar nu se aude. Şi ai să mai vezi după aceea că clinchetul tău sună tare bine în armonia glasurilor unite laolaltă, pe când aşa, răzleţit, se-neacă în

dangătul clopotelor bătrâne, ca o muscă în ulei. Ai înţeles-ce vreau să spun?

— Poate c-am înţeles! – dădu din cap Nikolai.

— Da' de crezut, nu cred!

Andrei porni a râde şi, ridicându-se brusc de pe scaun, începu să măsoare odaia cu paşi grăbiţi, bocănind cu larma:

— N-am crezut nici eu, la vremea mea. Cât despre tine, nu eşti decât o haraba şi atâta tot!

— De ce adică – haraba? – surise posomorit Nikolai, ridicându-şi privirile către hohol.

— Pentru că aşa arăţi.

Vesovşcikov izbucni deodată în hohote de râs, cu gura până

la urechi.

— Ce-i cu tine? – îl întrebă cu mirare hoholul, oprindu-se în fata lui.

— M-am gândit în clipa asta ca, dacă ar încerca vreunul să

te jignească, apăi acela ar fi mare dobitoc! – zise Nikolai, dând din cap.

— Cu ce ar putea să mă jignească? – spuse Andrei, ridicând din umeri.

— Ştiu şi eu? – răspunse Vesovşcikov, sticlindu-şi dinţii întrun zâmbet plin de bunătate sau, poate, de îngăduinţă.

— Am vrut doar să -spun ca multe mustrări de cuget ar avea, după ce te-ar jigni.

— Ce-ţi mai trece şi ţie prin cap! – spuse hohotul râzând.

— Andriuşa! – strigă mama din bucătărie. Andrei ieşi.

Rămas singur, Vesovşcikov se uită în juru-i, îşi întinse piciorul încălţat cu cizma grea, îl privi îndelung şi, aplecându-se, îi pipăi cu amândouă mâinile pulpa groasă. Ridicând după

aceea palma în dreptul ochilor, o cercetă mai întâi pe fată şi apoi pe dos. Avea o mină butucănoasă, cu degete groase, boante, acoperite cu păr roşcat. O răsuci de câteva ori în aeraşi, după aceea, se sculă în picioare.