— De ce să n-ai? Asta e ca ploaia: fieştecare picătură adapă
un bob. Iar când ai să începi să citeşti…
Înveselindu-se deodată, hoholul se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră.
— Ai să înveţi!… Iar când o veni Pavel, dumneata, e-hei!
— Ah, Andriuşa! – suspină mama.
— Uşoară treabă, când eşti tânăr. Cu anii însă, necazurile vin cu duiumul, puterile scad, iar mintea nu te mai ajută
deloc…
XVIII.
Seara, Andrei porni prin cartier. Mama aprinse lampa, se aşeză lingă masă şi începu să împletească la ciorap. Nu trecu mult însă şi se ridică iar; măsură de câteva ori încăperea, ca şi când s-ar fi aflat într-o nehotărâre, trecu în bucătărie, puse cârligul la uşă şi, mişcând îngândurată din sprâncene, se întoarse în odaie. După ce trase perdelele la ferestre, luă o carte de pe poliţă, se aşeză din nou la masă, se uită împrejur şi, aplecându-se asupra paginilor, începu să buchisească cu glas scăzut. Când se auzea vreun zgomot de afară, tresărea, ar„,ea cartea cu palma şi rămî-nea cu urechea la pândă…
După aceea”, începea iarăşi a murmura în şoaptă, închizând şi deschizând mereu ochii:
— Vî, i – vi, a, ţî, a – viaţa!
Cineva bătu în uşă; mama sări de pe scaun şi, vărând cartea între celelalte care se aflau pe poliţă, întrebă cu îngrijorare:
— Cine-i acolo?
— Eu…
Intră Râbin şi, mângâindu-şi îngândurat barba,-spuse:
— Până acu' lăsai oamenii să intre fără să mai întrebi cine-i.
Eşti singură? Aşa! Credeam că l-oi găsi pe hohol acasă. L-am văzut astăzi prin cartier… închisoarea nu-i strică pe oameni.
Se aşeză şi urmă:
— la să stăm olecuţă de vorbă…!
Avea o privire adâncă, plină de înţeles şi totuşi oarecum tainică, stârnind astfel în sufletul mamei o ciudată îngrijorare.
— Pe lumea asta toate cele costă bani! – începu el cu glasul său. aspru.
— De când te naşti, până închizi ochii şi te pun în groapă, fără bani nu poţi face nimic. Cărticelele şi manifestele costă şi ele bani. Tu ştii de unde vin banii cu care se scot cărticelele?
— Nu ştiu, – răspunse încet mama, presimţind parcă o primejdie.
— Aşa? Nici eu nu ştiu! Ş-apoi, cine scrie, mă rog, cărticelele aslea?
— Oamenii învăţaţi…
— Domnii! – grăi Râbin, şi, în aceeaşi clipă, faţa lui bărboasă
se îndârji şi se învăpăie.
— Vra să zică, domnii alcătuiesc cărticele şi tot ei le răspândesc. Dar cărticelele astea sunt îndreptate împotriva domnilor. Şi atunci, ia spune-mi, rogu-te, ce interes au ei să
cheltuiască bani, ca să-şi ridice poporul împotriva lor, ai?
Mama clipi din ochi şi strigă cu spaimă:
— Ce-ţi trece prin gând?…
— Aha! – făcu Râbin, foindu-se greoi pe scaun.
— Asta-i! Şi pe mine m-au trecut sudori reci când am ajuns la gândul ăsta.
— Ai aflat ceva?
— înşelătoria! – răspunse Râbin.
— Simt înşelătoria. Nu ştiu nimic, dar aşa chitesc eu, că
toată treaba asta e o înşelătorie. Asta-i. Domnii o cam fac pe deştepţii. Eu însă trebuie să cunosc adevărul. Şi iacătă că l-am aflat. Dar eu unul cu domnii nu merg. Ei, când au să aibă
nevoie, au să cate să mă-mpingă înainte şi au să treacă mai departe… peste ciolanele mele.
Ascultându-i vorba morocănoasă, mama simţea cum i se strânge, parcă, inima.
— Doamne dumnezeule! – se vaită dânsa mâhnită.
