închipuieşte-ţi ce are să se întâmple când oameni ca Nikolai au să-şi dea seama de toată nedreptatea şi n-or să mai vrea să rabde obida! Au să împroaşte cerul cu sânge, iar pământul o să spumege în sângele acela ca o bucată de săpun…

— E îngrozitor, Andriuşa! – şopti mama.

— Dacă Iurnea n-ar fi fost silită să înghită toate grozăviile astea, apăi nici nu s-ar opinti să scape de ele! – zise Andrei, după o scurtă tăcere.…

— Şi iarăşi 'stau şi cuget, nană, că fieştecare strop de sânge de-al lor e dinainte spălat de marea de lacrimi care s-a strâns din tot plânsul poporului.

Apoi, pufnind deodată într-un râs domo! adaose:

— Aşa e dreot să fie, dar asta nu mă mulţumeşte!

Era înir-o zi de saroatoare. venind de la băcănie, mama deschise uşa şi rămase neclintită, cuprinsă deodată de o negrăită bucurie care se revărsa asupra întregii ei făpturi ca o ploaie caldă de vară; în odaie se'auzea glasul puternic al lui Pavel.

— Uite-o! – strigă hoholul.

Mama văzu cu câtă grabă se întorsese Pavel către dânsa şi mai văzu cum faţa i se aprinse şi i se lumină sub puterea unei simţiri în care desluşea o mare făgăduială pentru dânsa.

— Eh, ai venit… eşti acasă! – murmură ea, copleşită de această năvalnică bucurie care-i venise pe neaşteptate, şi se lasă pe un scaun.

El se aplecă spre dânsa. Era palid; în colţurile ochilor îi sclipeau boabe mici de lacrimi luminoase, iar buzele îi tremurau. O clipă rămase tăcut: mama îi privea şi ea tăcută.

Fluierând încetişor, hoholul, cu capul plecat, se strecură pe lângă ei şi ieşi în ogradă.

— îmulţumesc, mamă! – spuse Pavel cu glas cald, adânc, strângându-i mâna cu degetele care îi tremurau. – îţi mulţumesc, mamă dragă!

Mişcată până-n străfunduri de expresia feţei şi de căldura vocii lui Pavel, mama îl mângâia pe păr şi, stăpânindu-şi bâiăile inimii pline de bucurie, îi spuse încetişor:

— Doamne, dar pentru ce?

— Iţi mulţumesc pentru că ajuţi marea noastră cauză! –

urmă el.

— E o rară fericire ca omul să-i poată spune mamei sale că şi sufleteşte îi este mamă bună!

Ea tăcea şi, cu inima larg deschisă, îi sorbea lacomă

cuvintele, uitându-se fericită la fecioru-său, care stătea în faţa ei drept şi luminos şi atât de aproape de sufletul ei…

— Mamă, eu am văzut că Ia început multe din-tr-ale noastre îţi frângeau inima, că îţi era greu. Şi mă gândeam că niciodată

n-ai să poţi să te împaci cu felul nostru de a vedea lucrurile, ca n-ai să poţi primi gândurile noastre ca pe ale tale şi că ai

sa rabzi în tăcere, aşa cum ai răbdat o viaţă întreagă. Şi asta mă durea…!

— Andriuşa m-a ajutat să înţeleg multe! – zise mama.

— Mi-a povestit tot ce-ai făcut, '- spuse Pavel râzând.

— M-a ajutat şi Egor. Suntem din acelaşi sat. Andriuşa a.

vrut chiar să mă înveţe carte…

— Dar tu te-ai ruşinat şi atunci te-ai apucat să înveţi singură, pe furiş.

— Ţi-a spus? Apăi, se putea să nu tragă el cu coada ochiului? – exclamă ea încurcată. Şi, speriată parcă de toată

bucuria care-i copleşea inima, îi îndemnă pe Pavel:

— Ar trebui să-l chemăm! A plecat înadins, ea să nu ne stânjenească. El n-are mamă…

— Andrei! – strigă Pavel, deschizând uşa care dădea în tindă.

— Unde eşti?

— Aici! Vreau să sparg nişte lemne. • – Vino încoace!

Dar el n-a răspuns la chemarea lui Pavel chiar pe loc; şi, mai târziu, când a intrat totuşi în bucătărie, vorbea ca un om copleşit de griji':

— Ar trebui să-i spunem lui Nikolai să ne mai aducă niscai lemne, că avem cam puţine. Ei, ai văzut, nană, cum arată

Pavel al nostru? Stăpânirea, în loc să-i pedepsească pe răzvrătiţi, s-a apucat să-i îngraşe…

Mama râdea, inima i se topea de bucurie şi se simţea îmbătată parcă de fericire; dar ceva ca un imbold de zgârcenie şi de prevedere, venit de undeva, din străfundurile firii ei, îi stârni în suflet dorinţa de a-şi vedea feciorul liniştit, aşa cum fusese până atunci. Era atât de fericită, încât ar fi vrut ca această cea dintâi şi negrăit de mare bucurie a vieţii sale să

se cuibărească şi să rămână în inima ei de-a pururea, tot aşa de vie şi puternică precum fusese în clipa dintâi. Şi, temându-se parcă să nu i se împuţineze această fericire, ea se grăbi s-o învăluie cu grija cu care s-ar grăbi un păsărar să acopere o pasăre rară, prinsă din întâmplare.

— Ei, hai să stăm la masă! Paşa, tu n-ai mâncat încă, nu-i aşa? – întrebă ea cu grabă.

— Nu. De ieri, de când mi-a spus gardianul că au hotărât să

mă libereze, n-am luat nimic în gură, nu mi-a mai fost foame, nici sete… Când am ajuns în cartier, cel dintâi om care mi-a ieşit în cale a fost bătrânul Sizov, – urmă Pavel.

— Când m-a zărit, a trecut drumul şi mi-a întins mâna. „la seama, i-am spus, că eu sunt un om primejdios; mă aflu sub supravegherea poliţiei”. „Nu-i nimic!” a răspuns el. Şi ştiţi ce m-a întrebat despre nepotu-său? „Ei, zice, Fedor s-a purtat bine acolo?” „Cum adică, s-a purtat bine?” îl întreb. „De, zice, să nu se fi apucat să spună ce nu trebuie despre tovarăşii lui.” Şi când i-am răspuns că Fedea este un om cinstit şi deştept, şi-a mângâiat barba şi a spus cu mândrie: „Noi, Sizovii, n-am avut în neamul nostru nici un netrebnic!”

— Nu-i prost bătrânu! – încuviinţă hoholul, dând din cap. —•

Stăm adesea de vorbă împreună; e un om tare de treabă.

Oare când l-o elibera şi pe Fedea?

— Cred că îi liberează pe toţi. N-au nici o dovadă, afară de declaraţia lui Isai; dar ce mare lucru ştia Isai, ca să aibă ce spune?

Mama umbla de colo până colo şi nu-şi lua ocini de la Pavel.

Andrei stătea în picioare, lângă fereas-stră, cu mâinile la spate şi asculta ceea ce povestea acesta. Pavel măsura cu paşi mari odaia. Lăsase să-i crească barba, o barbă

întunecată, stufoasă şi cârlionţată, care-i încadra obrajii, îndulcind oarecum culoarea negricioasă a feţei.