— Nu! —- îi tăie scurt firul vorbei.

— O fac pentru mine.

Andrei răsări deodată în prag; era mai înalt de-cât uşa şi rămase în cadrul ei, ca într-o ramă, cu genunchii silnic îndoiţi, cu un umăr proptit în pervaz, iar cu umărul celălalt, cu gâtul şi cu capul scoase în afară.

— Ce-ar fi dacă ai conteni cu pălăvrăgeala asta a ta, domnul meu! – zise hoholul, aţintindu-şi încruntat ochii bulbucaţi în ochii lui Pavel. Semăna leit cu o şopârlă într-o crăpătură de stâncă.

Mama simţea că o podideşte plânsul, dar nu voia s-o vadă

fecioru-său, şi, de aceea, sări deodată cu mare grabă, abia îngăimând:

— Vai de mine, am uitat de tot…

Ieşi în tindă. Acolo, într-un ungher, cu fruntea sprijinită de perete, dădu drumul în voie lacrimilor de amară obidă. Şi plânse. îndelung, fără glas, simtind o sfârşeală în tot trupul, ca şi când, odată cu lacrimile deşertate, i s-ar fi scurs şi sângele din inimă. Iar prin uşa care rămăsese întredeschisă

ajungeau până la dânsa două glasuri întărâtate într-o sfadă

înăbuşită:

— Cum vine asta, adicătelea? Ca să te poţi admira în toată

măreţia ta, o chinuieşti pe dânsa? – îl întrebă hoholul.

— N-ai dreptul să-mi vorbeşti astfel! – striga Pavel.

— Bun tovarăş ţi-aş mai fi, dacă aş tăcea când te văd zburdând ca un ţap nărod! De ce i-ai vorbit aşa? Iţi dai seama ce-ai făcut?

— Omul e dator să spună răspicat ce are de spus: asta da, asta ba!

— Cui? Ei?

— Oricui! Dacă dr'agostea şi prietenia ţi se agaţă de picioare şi te ţin pe loc, mă lipsesc de ele…

— Ia te uită ce erou! Mai întâi, şterge-ţi nasul! Şterge-ţi nasul şi du-te de spune toate astea Saşenkai. Ei trebuia să-i vorbeşti aşa…

— I-am vorbit…!

— Tot aşa ai vorbit şi cu ea? Minţi! Cu ea ai vorbit gingaş, ai vorbit duios, nu te-am auzit, dar sunt încredinţat că aşa a fost! Iar faţă de maică-ta o faci pe grozavul, pe eroul… Nu-ţi dai seama, caraghiosule, că eroismul ăsta al tău nu face nici două parale?

Vlasova îşi şterse repede lacrimile de pe obraji. îi era teamă

ca nu cumva hoholul să-l jignească pe Pavel. Se îndreptă

grăbită către uşă, o deschise, intră în bucătărie şi, tremurî-nd de spaimă şi durere, vorbi cu glas tare:

— U-uf, ce frig! Cine-ar spune că suntem în primăvară…

În răstimp, lua felurite lucruri din bucătărie' şi le punea dintr-un loc în altul, fără nici un rost, iar ca să acopere glasurile coborâte ale celor doi din odaie, urmă şi mai tare:

— Toate s-au schimbat: oamenii sunt mai înfier-bântaţi, iar timpul e mai rece. Altădată, pe vremea asta, era cald, cerul era senin, cu soare…

În odaie se făcu tăcere. Mama se opri în mijlocul.bucătăriei şi aşteptă.

— Ai auzit-o? – întrebă încet hoholul.

— Iată ce trebuie să ştii, să vezi şi să înţelegi, deşteptule!

Aici e ceva mai de preţ decât toate cele cu care vrei tu să te făleşti…!

— Să vă aduc câte un ceai? – întrebă mama cu glas tremurat. Şi fără să mai aştepte răspuns, ca:să-şi ascundă

acest tremur, spuse:

— M-a cam luat cu frig, nu ştiu de ce!

Pavel veni la dânsa în bucătărie. O privea pe sub sprâncene, iar pe buze îi flutura un zâmbet vinovat.

— Iartă-mă, mamă! – îi spuse el încet.

— Sunt:încă un băieţandru, un neghiob…

— Să nu mă mai.înfrunţi aşa! – îl rugă dânsa cu durere în glas, strângându-i capul la piept.

— Nu-mi:spune nimic, dacă nu vrei! Croieşte-ţi viaţa curn vrei, fă cum crezi că e mai bine! Dar nu-mi răscoli inima. Se poate oare ca o mamă să nu fie îngrijorată? Nu se poale… Mă

doare sufletul de voi toţi! Toţi îmi sunteţi dragi, toţi sunteţi oameni de ispravă! Şi cine să vă poarte de grijă, cine să aibă

milă de voi, dacă nu eu?… Ai pornit pe calea asta, ceilalţi te urmează, v-aţi lepădat de toate şi mergeţi înainte… Paşa!

În fiinţa ei se zbătea un gând fierbinte, mare, care-i „înaripa inima, revărsând într-însa un înălţător simţâ-mânt de bucurie, născut din dor şi suferinţă, dar mama nu găsea cuvintele potrivite ca să poată împărtăşi tot ce simţea în clipa aceea şi, în chinuita ei muţenie, dădea din mâini, uitându-se ţintă la fecioru-său, cu ochi mari, în care ardea flacăra neistovită a unei dureri -mistuitoare…

— Bine, mamă! lartă-mă! Acum văd şi eu, de bună seamă! –

bâigui el, cu capul plecat; apoi, învăluind-o o clipă într-o

privire sfioasă, îşi întoarse cu grabă faţa şi adaose zâmbind ruşinat, dar fericit:

— Asta n-am s-o uit niciodată, ţi-o jur!

Dându-l la o parte, mama se opri în prag şi, arun-când o privire în odaie, îi spuse lui Andrei cu glas duios şi rugător:

— Să nu strigi Ia el, Andriuşa! Se înţelege, dumneata eşti mai în vârstă…

Cum stătea cu spatele spre uşă, hoholul răspunse, fără a se întoarce, cu un răget ciudat şi năstruşnic:

— U-u-u! Ba am să zbier la el! Şi am să-l şi bat I Mama veni către dânsul şi, cu mâna pornită înainte ca într-un început de mângiiere, îi spuse:

— Scumpul, dragul meu…