— Dar dumneata?
— Şi eu tot aşa – pe fecioru-meu. E muncitor.
— Cum îl cheamă?
— Vlasov.
— N-am auzit de numele ăsta. E de mult închis?
— De şase săptămâni.
— Al meu stă de aproape zece luni! – spuse bă-trânica şi Vlasova simţi în glasul ei o învăluire ciudată, ca un fel de mândrie.
— Da, da! – îşi urmă vorba bătrânelul cel pleşuv.
— Ajunge omul să-şi piardă şi răbdarea… Toată lumea e necăjită, a început să ţipe, toate se scumpesc, iar oamenii se
ieftinesc în aceeaşi măsură. Glasuri de împăciuire nu se prea aud…
— Perfect adevărat! – zise militarul.
— E o adevărată neruşinare! Trebuie să se ridice o dată un glas hotărât, care să strige: „Zât!” Asta ne trebuie. Un glas hotărât…
Acum luau parte toţi la discuţia care se mai însufleţise.
Fiecare se grăbea să-şi dea cu părerea despre viaţă, dar toţi vorbeau cu jumătate gură şi mama simţea în vorba lor ceva străin de sufletul ei. Acasă la dânsa se vorbea altfel, mai firesc, mai tare şi mai pe înţeles.
Un paznic burduhănos, cu o barbă roşcovană, pătrată, îi strigă numele, o măsură cu privirea din cap până-n picioare şi, şchiopătând uşor, porni înainte, spunându-i:
— Vino după mine…!
Păşind în urma lui, mama ar fi vrut să-l împingă din spate, ca să meargă mai repede. II găsi pe Pavel într-o cămăruţă
strimtă. Zâmbea, cu mina întinsă'. Mama i-o prinse în mâinile ei, începu a râde, clipind mărunt din ochi şi, negăsind altceva să-i spună, murmură încet:
— Bună ziua… Bună ziua…
— Linişteşte-te, mamă, linişteşte-te! – îi spuse Pavel, strângându-i mina.
— N-am nimic!
— Mamă, de! – zise paznicul, slobozind un oftat.
— Dar ar fi mai bine să staţi mai departe unul de altul, ca să
ţie o distanţă…
Şi căscă zgomotos. Pavel o întrebă de sănătate, de casă…
Mama se aştepta la alte întrebări, nu ştia nici ea la ce anume şi le căuta zadarnic în ochii băiatului. Ca totdeauna, el era liniştit; numai faţa îi era mai palidă.şi ochii parcă mai mari.
— Saşa îţi trimite salutări! – spuse ea.
Un tremur uşor trecu ca o înfiorare peste pleoapele lui Pavel, iar faţa i se destinse, luminată de un zâm-bet cald.
Mama simţi o împunsătură de durere în inimă.
— Cât o să te mai ţină oare? – întrebă ea cu ciudă şi mâhnire în glas.
— De ce te-au închis? Că, doar, foile acelea au apărut iarăşi…
Ochii lui Pavel străluciră de bucurie.
— Iarăşi? – întrebă el cu grabă.
— Nu-i îngăduit să vorbiţi despre aşa ceva! – spuse domol paznicul.
— N-aveţi voie să vorbiţi decât despre treburi de familie…
— Da' ce, asta nu-i o treabă de familie? – se împotrivi mama.
— Asta n-am de unde să ştiu. Dar e oprit, – stărui nepăsător paznicul.
— Vorbeşte, mamă, despre ale noastre! – îi spuse Pavel.
— Ce mai faci?
Mama, îmboldită deodată de o puternică şj tinerească
