Hoholul se întoarse şi cu capul plecat înainte a un taur, cu mâinile încleştate la spate, trecu pe lângă dânsa în bucătărie.

De acolo i se auzi glasul jumătate poznaş, jumătate morocănos:

— Şterge-o, Pavele, până nu-ţi retez capul cu dinţii!

Glumesc, nană draga, nu le lua pe toate în seamă. Iacă: pun îndată samovarul. Aşa! Măi, ce mai cărbuni avem… Uzi de tot, lua-i-ar naiba!

Şi tăcu. Când intră în bucătărie, mama îl găsi şezând pe podea şi suflând în samovar. Fără să-şi ridice ochii către dânsa, hoholul reluă firul vorbei:

— Nu te teme – nu-i fac nimic! Sunt moale ca o sfeclă

răsfirată! Ş-apoi – astupă-ţi urechile, eroule! – mi-e drag, bâtu-l-ar!… Numai că nu-mi place jiletca lui! Dumnealui şi-a pus o jiletcă nouă şi jiletca asta, vedeţi dumneavoastră, îi place atât de mult, încât a început să se grozăvească, să

umble cu burta înainte şi să-i ghiontească pe cei din jur; dar ia uitaţi-vă ce [iletcă am eu! R frumoasă. nici vorbă, însă asta nu înseamnă că trebuie să m-apuc să-mbrâncesc oamenii! Că

şi aşa-i destulă înghesuială!

Pavel zâmbi:

— Mult ai să mai bodogăneşti? Mi-ai tras o să-punealâ; cred că e destul.

Andrei se uita la el de jos, stând pe podea cu picioarele răşchirate de o parte şi alta a samovarului. Mama stătea lângă uşă, cuprinzându-l într-o privire duioasă şi tristă pe Andrei, cu ceafa lui-rotunda, cu gâtul lung şi puţin adus. El se lăsă pe spate cu mâinile sprijinite în podea şi, uitându-se la mama şi la feciorul ei, cu ochii puţin înroşiţi, care clipeau mereu, spuse cu glas împuţinat:

— Sunteţi nişte oameni minunaţi, zău. Pavel se aplecă şi -l apucă de braţ.

— Nu mă smuci aşa! – zise cu glas înăbuşit hoholul.

— Ai să mă scapi jos…

— Ei, hai, ce vă mai codiţi! – îi îndemna mama cu tristeţe în glas. – îmbrăţişaţi-vă cum se cuvine, sărutaţi-vă…

— Vrei? – întrebă Pavel.

— Cum nu! – răspunse hoholul, ridicându-se. Strâns îmbrăţişaţi, rămaseră o clipă neclintiţi, două trupuri şi un singur suflet, care ardea în văpaia prieteniei.

Pe obrajii mamei curgeau acum lacrimi de uşurare, în timp ce şi le ştergea, ea spuse ruşinată:

— Aşa suntem noi femeile: la durere plângem, la bucurie plângem…

Hoholul îl dădu pe Pavel la o parte cu o mişcare doinoală şi, ştergându-şi ochii cu degetele, grăi:

— Ei, gata! S-au zbenguit destul viţeii! Acum sunt buni de pus în frigare! Ai naibii cărbuni! Tot suflând, mi-a intrat cenuşă-n ochi…

Pavel trecu lângă fereastră cu capul plecat şi spuse încet:

— De lacrimi ca acestea, omul n-are de ce să se.ruşineze…

Mama veni lângă el şi se aşeză alături. Un sim-ţământ cald şi înviorător îi învăluia inima. Tristeţea o stăpânea încă, dar se simţea mai liniştită şi mai mulţumită.

— Vasele le strâng eu. nana; dumneata stai aici, nu e nevoie să te mai scoli! – spuse hoholul trecând în odaie.

— Mai odihneşte-te! Te-am necăjit destul pe ziua de astăzi…

Din odaie i se auzi apoi glasul, ca o învăluire de cântec:

— D-apăi ştiu că am trăit o clipă minunată, de viaţă

adevărată, viaţă omenească…!

— Da! – făcu Pavel, uitându-se la maică-sa.

— Toate mi se arată acum într-altfel! – zise ea. Şi durerea-i alta şi bucuria-i alta…

— Aşa se şi cuvine! – zise hoholul.

— Pentru că acum creşte o inimă nouă, nană dragă, o inima nouă îşi face loc în viaţă. Vine omul, luminează viaţa cu flacăra înţelepciunii şi strigă şi cheamă; „Hei, voi oameni din toate ţările, uniţi-vă într.rv singură familie!” Şi la chemarea lui, toate inimi1., cu tot ce-i sănătos în ele, se contopesc într-o singură inimă uriaşă, puternică, răsunătoare ca un clopot de argint…

Mama îşi strânse tare buzele, ca să nu-i tremure, şi închise ochii, ca să nu o podidească plânsul.

Pavel ridică mâna, voind să spună ceva, dar mama îl prinse de cealaltă mână şi, trăgând-o în jos, îi şopti:

— Nu-i tăia vorba!

— Ştiţi, – urmă hoholul răsărind în uşa odăii, – oamenii mai au multe de îndurat, o să li se mai stoarcă mult sânge, dar toate astea, toată suferinţa şi tot sângele meu sunt un preţ de nimic, faţă de ceea ce am acum în mintea şi în inima mea…

Sunt bogat, cum e steaua bogată în raze, sunt gata să îndur orice, să rabd orice, pentru că port în mine o mare bucurie, pe care nimic şi nimeni n-are s-o poată stinge vreodată. Şi bucuria aceasta îmi dă puteri!

După ce băură ceaiul, zăboviră în jurul mesei până către mie;u) nopţii, stând de vorbă descnis, sfătos, despre viaţă, despre oameni, despre viitor.

Şi când cele vorbite i se arătau deplin desluşite, mama îşi aducea aminte, cu un oftat adânc, de cine ştie ce apăsătoare şi dureroasă întâmplare din trecut, şi cu această piatră din inima ei îşi întărea gândul limpezit.

În murmurul molcom şi cald al discuţiei, teama i se risipise; acum se simţea întocmai ca în ziua aceea de demult, când taică-său îi spusese cu asprime:

— Ia nu mai face nazuri; dacă s-a găsit un prost care să te ceară de nevastă, du-te! Toate fetele se mărită, toate femeile fac copii, pentru toţi părinţii copiii sunt o belea pe cap! Ce!…

tu nu eşti om ca toţi oamenii?

La auzul acestor cuvinte, a văzut deschizându-se înaintea ei un drum pe care nu-l putea ocoli şi care se pierdea într-o întunecată pustietate. Dar când şi-a dat seama că era nevoită

să pornească pe acest drum, a simţit cum i se aşterne în suflet liniştea unei oarbe resemnări. Şi iacă, tot aşa era şi acum. Simţind însă că o aşteaptă o nouă nenorocire, de data aceasta ea îşi spunea în sinea ei, sfădin-du-se parcă cu cineva: „Poţi să vii, n-ai decât!”

Astfel îşi uşura durerea înăbuşită în inima care, încordându-se, vibra în pieptul ei ca o coardă întinsă.

Şi în adâncul sufletului ei, tulburat de această dureroasă

aşteptare, pâlpâia o palidă, dar stăruitoare nădejde că, totuşi, nu vor jzbuti să-i ia chiar totul, nu-i vor smulge totul!… Ii va rămâne şi ei ceva…

XXIV.