— Iar după un răstimp adaose:

— Pe ţânţari îi strivim pentru că ne sug un pic de sânge.

— Aşa-i! Dar nu despre asta e vorba… spun numai că mi-ar fi fost scârbă!

— Ce să-i faci? – zise şi Andrei, săltând iarăşi din umeri.

— Tu ai putea să-l omori pe unul ca ăsta? – întrebă Pavel îngândurat, după o îndelungă tăcere.

Hoholul îl ţinti cu ochii lui rotunzi, strecură o privire grăbită

către mama şi răspunse cu glas mâhnit, dar hotărât:

— Pentru tovarăşii mei, pentru cauza noastră, fac orice!

Chiar şi moarte de om. îl ucid şi pe fecioru-meu…

— Vai, Andriuşa! – spuse mama într-o izbucnire stăpânită.

El îi zâmbi cu blândeţe, zicând:

— Altfel nu se poate! Aşa e viaţa!

i5S

— Da-a! – ariaosp Pavel tărăgănat.

— Aşa e viaţa…

Ca sub puterea unui miDold lăuntric, Andrei se ridică

deodată în picioare şi începu a vorbi cu înflăcărare, dând din mâini:

— Ce poţi face? Eşti nevoit să-l urăşti pe individ, ca să

grăbeşti venirea acelei vremi, când vei putea să-i priveşti cu admiraţie pe oameni. Cel care împiedică mersul vieţii, cel care-şi vinde semenii ca să-şi cumpere cu banii primiţi tihna lui personală sau un rang mai înalt trebuie nimicit. Când în calea unor oameni cinstiţi stă la pândă un Iuda, gata să-i trădeze, eu însumi aş fi un Iuda, dacă nu l-aş nimici. Cum adică, n-am dreptul acesta? Dar ei, stăpânii noştri, ei au dreptul să se slujească de soldaţi şi de călăi, de case de toleranţă, de închisori, de ocne şi de fel de fel de ticăloşii ca să-şi asigure liniştea şi bunăstarea? Câteodată sunt silit să

iau şi eu bâta în mână, ca şi ei – ce să-i faci? O iau, n-am încotro! Ei ne ucid cu zecile şi sutele, asta îmi dă şi mie dreptul să ridic mâna şi s-o reped în capul unuia dintre duşmanii mei şi anume în capul celui care se vâră în mine tocmai pentru ca vrea să vatăme cât rnai adânc cauza vieţii mele. Aşa e viaţa. Tocmai de aceea o înfrunt şi tocmai de aceea nu mă împac cu ea şi n-o primesc… Ştiu că sângele lor e sterp şi din el nimic nu poate rodi!… Adevărul, iese tot mai mult la iveală şi dreptatea răzbate numai atunci când sângele nostru stropeşte pământul ca o ploaie îmbelşugată. Sângele lor putred va pieri fără urmă, asta o ştiu. Şi totuşi, dacă m-aş

încredinţa că este nevoie, aş lua păcatul asupră-mi şi aş

ucide! Vorbesc, bineînţeles, numai pentru mine. Păcatul meu va muri odată cu mine şi nu va întina viitorul, nu va păta pe nimeni afară de mine, da, pe nimeni altul!

Umblând prin odaie, dădea din mână, ca şi când, cu fiecare mişcare, ar fi retezat din aer ceva de care vroia să se lepede.

Mama îl privea cu mâhnire şi ingrijorare, simţind că în el se frânsese ceva, că su-lerea. Gândurile negre în privinţa primejdiei pe care o aducea omorul acela o părăsiră: „Daca nu l-a' ucis Vesovşcikov, nici un alt tovarăş de-al lui Pa-vel n-ar fi putut s-o tacă”, gândea mama. Pavei, cu capul lăsat în piept, îl asculta pe hohol, care urma dârz şi cu glas tare:

— Când porneşti pe drumul acesta, eşti nevoit câteodată să-ţi calci propria ta fire. Trebuie sa ştii să dai totul, fără a precupeţi nimic, să-ţi dăruieşti inima întreagă. E aşa de simplu! Să-ţi dai viaţa, să mori pentru cauză! Trebuie să ştii însă să dai mai mult decât atât, să dai şi ceea ce îţi este mai de preţ chiar decât viaţa, şi atunci vei vedea ce valoare dobândeşte pentru tine lucrul care-ţi este cel mai scump pe lume: dreptatea ta.

Se opri în mijlocul odăii, palid la faţă şi, îngus-tându-şi ochii, grăi, cu mâna ridicată în sus, ca pentru o solemnă făgăduinţă: v

— Sunt deplin încredinţat că va veni vremea când oamenii nu vor avea decât cuvinte şi priviri de admiraţie unii pentru

alţii, când fiecare va sta iângâ semenul său ca o stea în faţa altei stele. Atunci, pe tot pământul vor fi numai oameni liberi, falnici prin libertatea lor; toţi vor avea inima deschisă, curată, slobozită de pizmă şi de răutate, iar viaţa va fi atunci cu adevărat în slujba omului, făptura omenească se va înălţa pe culmile cele mai de sus, pentru că oamenii liberi pot atinge orice -înălţimi. Oamenii vor trăi atunci în libertate, dreptate şi adevăr, faţă de tot ce e frumos în lumea aceasta şi cei mai buni dintre ei vor fi cei care vor cuprinde lumea cât mai larg cu inima lor, cei care o vor iubi mai profund; cei mai buni vor fi ce-i mai liberi, căci vor întruni cele mai frumoase însuşiri!

Ce falnici vor fi oamenii, când îşi vor croi o astfel de viaţă…

Tăcu; iar după o clipă, sumeţindu-se încordat, grăi cu un glas care venea din străfundurile fiinţei lui, tulburat, dar cu sunet adânc;

— Pentru o astfel de viaţă, sunt gata să fac orice…

Faţa i se crispa, iar din ochi i se prelinseră, una după alta, lacrimi mari, grele.

Înălţând capul, Pavel îl privea cu ochii larg deschişi, cu faţa palidă. Mama dădu să se salte de pe scaun, dar rămase parcă

înţepenită pe loc; simţea că o nelinişte grea îi cuprindea tot mai puternic inima.

— Ce-i cu tine, Andrei? – întrebă Pavel cu glas scăzut.

Hoholul scutură din cap, vrând parcă să alunge aerul, întins ca o coardă şi, cu privirile aţintite în ochii mamei, răspunse:

— Eu am văzut… Ştiu…

În aceeaşi clipă mama sări în picioare, veni cu grabă lâng'ă

el şi-i apucă mâinile. El încercă să-şi libereze mâna dreaptă

din strânsoare, dar mama 1 le ţinea pe amândouă cu putere, şoptindu-i înfrigurată:

— Mai încet, dragul meu! Te rog…!

— Staţi puţin! – mormăi înăbuşit hohoâul.

— Să vă spun cum a fost…

— Nu-i nevoie! – îi spunea dânsa în şoaptă, privindu-l cu ochii în lacrimi.

— Nu-i nevoie, An-driuşa…

Pavel veni încet lângă Andrei, ţintindu-şi ochii umezi asupra tovarăşului său. Era palid şi, zâmbind silit, spuse încet şi rar:

— Mama se teme că tu eşti cel care…

— Nu, nu mă tem 1 Nu cred! Chiar dacă l-aş fi văzut cu ochii mei, tot n-aş crede!

— Staţi oleacă! – spuse iarăşi hoholul, clăti-nând din cap în semn de împotrivire, fără să-i privească, străduindu-se mereu să-şi libereze mâna.

— Nu sunt eu – dar aş fi putut să împiedic…