— Ei, ce face Pavel? Au mai dat drumul la careva, ori numai ţie?
Nikolai lăsă capul în jos şi răspunse:
— Pavel stă şi rabdă. Numai pe mine m-au liberat! – îşi ridică apoi privirea şi, aţintind-o în ochii maniei, grăi printre dinţi, punând răstimpuri între cuvinte:
— Le-am spus-o verde: „Gata, ajunge! Daţi-mi drumul de aici, că de nu, iac moarte de om şi după aia îmi fac şi eu seama!” Şi mi-au dat drumul
— M-mda-a! – făcu mama, trăgându-se mai de o parte şi, fără să vrea, când îi întâlni ochii mici, sfredelitori, clipi mărunt.
— Dar Fedea Mazin ce face? – strigă hoholul din bucătărie.
— Mai scrie poezii?
— Scrie. Pe ăsta chiar că nu-l înţeleg deloc! – răspunse Nikolai, clătinând din cap.
— Parc-ar fi scatiu! L-au băgat în colivie şi cântă! Un lucru ştiu însă – n-am deloc poftă să mă duc la mine acasă…
— Chiar aşa, că doar ştii ce te-aşteaptă! – spuse îngândurată mama.
— Casa-i pustie, foc n-ai, odaia e rece…
Nikolai rămase tăcut, îngustându-şi ochii. Scoase din buzunar un pacheţel de ţigări, îşi aprinse agale o ţigară şi, urmărind cu privirea cum se destrămau colacii de fum cenuşiu, grăi cu un rânjet de câine abătut:
— Da, cred şi eu c-o fi tare frig. Podeaua o fi plină de gândaci îngheţaţi. Or fi degerat şi şoarecii. Nu s-ar putea să rămân peste noapte la tine, Pelagheia Nilovna? – întrebă el cu glas înăbuşit, oco-hndu-i privirea.
— Mai e vorbă, tăicuţule! – răspunse pripit mama. Se simţea oarecum stânjenită în faţa lui.
— Am ajuns vremea când le roşeşte obrazul copiilor din pricina părinţilor…
— Ce-ai spus? – întrebă mama, tresărind.
171 o ţinti cu privirea, apoi închise ochii şi, în clipa aceea, chipul lui ciupit de vărsat părea orb.
— Copiilor – zic – le roşeşte obrazul din pricina părinţilor, –
repetă el, oftând adânc.
— Lui Pavel n-o să-i fie niciodată ruşine din pricina ta Mie, însă, mi-e ruşine de faptele tatii. Nici n-am să-i mai calc în casă. Nu mai am tată. nu mai am casă! M-au pus sub supravegherea poliţiei, altminteri – luam drumul Siberiei… Aş
fi ajutat acolo la liberarea deportaţilor, aş fi pus la cale evadări…
Cu inima ei, mama simţea că omul acesta suferă, însă
durerea lui nu-i stârnea în suflet nici o compătimire.
— Dacă e aşa, atunci de… poate că ar fi mai bine să pleci! –
zise ea într-o doară, numai să nu-l jignească cu tăcerea ei.
Asupra acestora, Andrei se ivi în uşa bucătăriei şi-l întrebă
râzând:
— Ce tot sporovăieşti acolo, omule? Mama se ridică de pe scaun spunând:
— Mă duc să pregătesc ceva de mâncare. Vesovşcikov se uită ţintă la hohol şi deodată izbucni:
— Eu cred aşa, că unii oameni trebuie ucişi!
— Valeu! Şi pentru ce, mă rog? – întrebă Andrei.
— Ca să nu mai facă umbră pământului degeaba… înalt şi uscăţiv, Andrei stătea în mijlocul odăii cu mâinile vârâte în buzunar, legănându-se de pe un picior pe altul şi uitându-se de sus în jos la Nikolai. Acesta şedea înfipt în scaun, învăluit într-un nor de fum; pe faţa cenuşie i se iviseră pete roşii.
— Am să-i frâng gâtul lui Isai Gorbov, să vezi!
— Pentru ce? – întrebă hoholul.
— Ca să nu mai spioneze şi să nu mai pârască! Din pricina lui s-a ticăloşit tata, din pricina lui vrea acum să intre copoi, –
spuse cu vrăjmăşie Vesovşcikov, uitându-se posomorit la Andrei.
— Aha. vra să zică asta-i! – strigă hoholul – Dar cine are să
te învinuiască pe tine din pricina asta? Numai proştii!
JJ – M. Goiki – Mama
— Şi proştii, şi deştepţii, pentru că toţi sunt la fel! –
