Şi din nou se auzi glasul domol al mamei:
— Of, doamne! Câtă omenire e-n lumea asta, şi fiecare geme-n felul lui. Or fi oare şi oameni care se bucură?
— Sunt şi din ăştia, sunt! Şi, în curând, vor îi mulţi, mulţi de tot! – răspunse Andrei.
XXI.
Viaţa îşi urma cursul cu repeziciune, zilele treceau pestriţe, variate şi nu semănau una cu alta. Fiecare zi aducea câte ceva nou, dar mama nu se mai tulbura defel din pricina asta.
Seara, veneau tot mai des oameni pe care ea nu-i cunoştea; se vedea după faţă ca erau copleşiţi de gânduri; discutau în şoaptă cu Andrei şi plecau noaptea târziu, cu gulerul ridicat şi cu căciula îndesată până peste ochi, mistuindu-se tainic în beznă, fără să li se audă pasul. în fiecare din ei se simţea o emoţie năvalnică, dar stăpânită; ai fi zis că toţi erau gata să
izbucnească în cântece şi veselie, dar n-aveau timp pentru asta, fiind mereu zoriţi. Unii erau gravi şi ironici, alţii – plini de voioşie, împrăştiind tinereţe în jurul lor, iar alţii –
îngânduraţi şi liniştiţi; în ochii mamei, însă, toţi erau deopotrivă de hotărâţi şi dârzi şi, cu toate că fiecare îşi avea chipul lui deosebit, ei i se părea că loate feţele se contopeau în una singură: slabă, calmă şi hotărâtă, o faţă senina, cu ochi adumbriţi, din adâncul cărora se revărsa lumina unei priviri severe, dar mângâioase, ca aceea a lui Isus în drum spre Emaus.
Mama îi număra pe loţi în gina, adunându-i roată în jurul lui Pavel, iar el, în acea mulţime împânzită, stătea neobservat de duşmani şi ferit de privirile lor. într-o zi veni din oraş un drac de fată ageră loc, cu părul cârlionţat, aducând un pachet pentru Andrei. La plecare, codana îi spuse Vlasovei, aruncându-i o privire veselă, scânteietoare:
— La revedere, tovarăşa!
— Cu bine! – răspunse mama, stăpânindu-şi zâmbetul.
Şi, după ce o însoţi, mama se întoarse la fereastra şi privi cu veselie cum mergea pe stradă, păşind mărunt şi iute cu
picioarele-i micuţe, tovarăşa ei, gingaşă ca o floare de primăvară şi uşoară ca un fluturaş.
„Tovarăşă! murmură mama, când musafira se mistui în depărtare. Puicuţa maichii! Să te norocească dumnezeu cu un tovarăş bun şi cinstit, de care să te bucuri toată viaţa!”
De multe ori băgase de seamă că oamenii rare veneau din oraş aveau în ei ceva copilăresc, care o făcea să surâdă cu îngăduinţă. în acelaşi timp, vedea cu mirare – şi lucrul acesta o tulbura şi o bucura – că ei aveau o credinţă, de a cărei adâncime îşi dă-dea seama din ce în ce mai limpede; visul lor în triumful dreptăţii îi mângâia şi-i încălzea inima şi, ascultându-i, suspina fără să vrea cu o tristeţe pe care nu şi-o putea lămuri O înduioşa mult. îndeosebi, simplitatea lor şi acea minunată şi generoasă uitare de sine, când era vorba de ei înşişi.
Acum începuse să înţeleagă multe din cele ce vorbeau ei despre viaţă, simţea că ei cunoşteau în chip neîndoielnic adevărata pricină a nefericirii oamenilor şi se obişnuise să
gândească la fel cu ei. In adâncul sufletului însă, mama se îndoia că ei ar putea să schimbe viaţa aşa cum năzuiau şi că
vor avea destulă putere ca să poată aduna în jurul lor pe toţi muncitorii, atunci când vor da alarma. Fieş-tecare om vrea să
se sature astăzi; niciunul nu primeşte să-şi amâne cina, nici măcar pe a doua zi, dacă poate s-o mănânce numaidecât.
Puţini vor porni pe calea aceasta grea şi lungă, puţini ochi se vor învrednici să întrezărească la capătul acestui drum anevoios minunata împărăţie a înfrăţirii po-noarelor. Din pricina aceasta, toţi aceşti oameni de treabă, cu toate că erau în puterea vârstei şi aveau uneori faţa istovită, i se păreau nişte copii.
„Dragii de ei!” gândea mama, clătinând din cap.
Dar viaţa lor de acum era frumoasă, serioasă, înţeleaptă; ei cugetau la binele oamenilor şi, în dorinţa de a-i învăţa şi pe ceilalţi ceea ce ştiau ei, o făceau, fără a-şi cruţa puterile. Iar mama îşi dădea seama că o viaţă ca aceasta era vrednică de a fi iubită, în ciuda tuturor primejdiilor şi, oftând, îşi întorcea
privirile înapoi, către trecutul ei searbăd, care se desfăşura în urmă-i ca o fâşie îngusta ii întunecată, fără nici o rază de lumină. Treptat, pe nesimţite, începu a i se limpezi în suflet conştiinţa calmă că în această viaţă nouă îşi avea şi ea rostul ei şi, de unde înainte vreme nu simţise niciodată că ar putea fi de folos cuiva, acum îşi dădea bine seama că era necesară
multora; acesta era un simţărnânt nou, atrăgător, care o făcea să-şi mai înalţe capul…
Ducea regulat manifeste la fabrică, socotind că astfel îşi împlineşte o datorie a ei, iar copoii se deprinseră cu figura ei.
De vreo câteva ori o percheziţionaseră şi pe dânsa, dar aceasta se întâmplase totdeauna a doua zi după împrăştierea foilor în fabrică. Când n-avea nimic asupra ei, tocmai atunci căuta să stârnească bănuielile paznicilor şi agenţilor; aceştia o opreau şi o scotoceau, iar dânsa se arăta jignită, îi înfrunta, îi ruşina şi, după aceea, pleca mândră de iscusinţa şi de viclenia ei. Jocul acesta îi plăcea.
Între timp, Vesovşcikov, care nu mai fusese primit la fabrică, trebuise să intre la un cherestegiu şi căra prin cartier lemne, grinzi şi şindrilă. Mama it întâlnea aproape în fiecare zi; mai întâi se ivea o pereche de cai negri, nişte mârţoage bătrâne, cu coastele ieşite, proţăpindu-se cât puteau în pământ cu picioarele trudite şi triste, cu ochii stinşi, clipind greu şi chinuit. In urma lor se târa, hurducân-du-se, uneori o grindă
lungă, ghiftuită de apă, alte daţi o grămadă de scânduri ale căror capete atârnau în jos, izbindu-se cu mare larmă unele de altele; iar pe de lături, lăsând hăţurile în voie, păşea agale Nikolai. Zdrenţuros, murdar, cu nişte ciubote butucănoase, cu căciula dată pe ceafă, greoi şi colţuros ca o buturugă
necioplită, bălăngănea şi el din cap, cu ochii în pământ. Caii dădeau orbeşte peste căruţe şi oameni, în jurul lui zbieretele şi ocările mânioase roiau ca nişte bondari, sudălmi crunte despicau văzduhul. Fără să ridice capul, iară să răspundă o vorbă, slobozea doar câte un şuierat ascuţit care te asurzea, îiidemnându-şi caii cu glas înăbuşit:
— Dii, măi cailor, măi!
De câte ori se adunau tovarăşii la Andrei ca să citească un ziar nou sau o broşură de curând sosite de peste graniţă, venea şi Nikolai, se aşeza într-un colţ şi asculta tăcut ceasuri întregi. Când sfârşeau de citit, tinerii începeau dezbateri îndelungi, dar Vesovşcikov nu lua niciodată parte la ele.
Stătea până la urmă şi, după ce plecau toţi ceilalţi, se întorcea posomorit către Andrei, ca să-i pună câte o întrebare:
— Şi cine-i vinovatul cel mare în toată treaba asia?
— Apăi, vina cea mai mare o are aceia care a spus cel dintâi: lucrul acesta e al meu! Dar vezi ca omul acela a murit cu multe mii de ani în urmă, încât nu face să te mai mânii pe el!
– răspundea glumeţ hoholul, însă ochii lui priveau neliniştiţi.
— Dar bogătanii? Dar cei care ţin cu ei? Hoholul se apuca cu tnâinile de cap, îşi smucea mustaţa şi îi vorbea îndelung, în cuvinte simple, despre viaţa şi oameni. Dar, din cele ce spunea el, reieşea întotdeauna că toţi oamenii laolaltă ar fi oarecum vinovaţi şi asta nu-l mulţumea pe Nikolai.
Strângând tare buzele groase, clătina din cap în semn de împotrivire şi, după ce îşi arăta neîncrederea cu glas puternic, pleca nemulţumit, posomorit. Odată izbucni:
— Nu! Nu se poate să nu fie vinovaţi! – şi ei sunt aici, în lumea asta! Ascultă ce-ţi spun eu: noi trebuie să răsturnăm toată viaţa asta cu plugul, ca pe un ogor năpădit de buruiană, brazdă cu brazdă, fără cruţare!
— Iacă, taman aşa vorbea odată despre voi Isai pontatorul! –
îşi aduse aminte mama.
