putreziciunea asta ruşinoasă, ai înţelege atunci dreptatea pentru care luptăm noi, ai vedea cât e de măreaţă şi de luminoasă…!

Mama se ridică tulburată, plină de dorinţa de a-şi contopi inima cu inima feciorului ei în aceeaşi vâlvătaie.

— Aşteaptă, Paşa, dă-mi puţin răgaz! – îngăimă ea cu răsuflarea întretăiată. – încep să simt şi eu asta. Mai aşteaptă

puţin…!

XXV.

În tindă se auzi bocănit de paşi. Tresăriră, schim-bând priviri nedumerite.

Uşa se deschise încet şi Râbin intră greoi în odaie.

— Aşa! – zise el, sumeţindu-şi capul şi zâm-bind.

— Omul bun să-l ospătaţi, pâine şi chiar vin să-i daţi…!

• Era îmbrăcat într-o scurtă mânjită cu dohot, în picioare avea opinci, la cingătoarea scurtei spânzura o pereche de mănuşi mari negre, iar pe cap purta o căciulă miţoasă.

— Sănătoşi, voinici? Ei, ţi-au dat drumul, Pavele? Aşa. Cum o duci, Nilovna?

— Zâmbea larg, sticlindu-şi dinţii albi; glasul nu-i mai răsuna aşa de aspru ca odinioară, iar barba îi năpădise aproape toată faţa.

Întâmpinându-l cu bucurie, mama îi strânse mâna mare, înnegrită şi, respirând mirosul sănătos şi puternic de dohot,

care năvălise odată cu el în casă, ii spuse

— A, tu erai?… Ce bine îmi pare!… Pavel zâmbea, cercetându-l cu privirea.

— la te uită la el, mujic sadea! Dezbrăcându-şi fără grabă

scurta, Râbin răspunse:

— Aşa este, m-am făcut iar mujic; voi daţi ghes s-ajungeţi domni, iar eu am cârmit-o îndărăt… Asta-i! Potrivindu-şi cămaşa albă de pânză ţărănească, intră în odaie, îşi roti cu luare aminte privirea şi trase încheiere:

— Despre partea lucrurilor, precum văd, tot aşa aţi rămas, nu prea v-aţi sporit averea; la cărţi doar cât v-aţi mai îmbogăţit. Aşa! Ei, ia spuneţi-mi, cum mai merg treburile?

Se aşeză, îşi sprijini palmele pe genunchii larg răşchiraţi şi, pipăindu-l pe Pavel cu ochii lui întunecaţi şi întrebători, aşteptă răspunsul, zâmbind^cu bunătate.

— Treburile merg^binişor! – zise Pavel.

— Arăm, semănăm, din barbă nu dăm ca să ne lăudăm, iar după ce adunăm, râchiuaş înfierbintărn şi pe-o rână ne culcăm – aşa-i? – îi dădu iarăşi cu gluma Râbin.

— Dar dumneata cum o mai duci, Mihailo Iva-nâci? –

întrebă Pavel, aşezându-se în faţa lui.

— Nu pot să mă plâng. O duc bine. Deocamdată m-am oprit la Eghildeevo; ai auzit de satul ăsta, Eghildeevo? Straşnic sat.

Are două bâlciuri pe an şi peste două mii de locuitori – toţi necăjiţi şi răi foc! Pământ n-au, le dă statul în arendă câte un petic sterp. M-am tocmit argat la un bogătan, că sunt puzderie, ca muştele pe stârv. Scoatem dohot, ardem cărbuni.

Mă spetesc de două ori mai mult decât aici şi primesc plată de patru ori mai puţin – asta-i! Sân-tem şapte argaţi la bogătanul acela; afară de mine, toţi ceilalţi sunt flăcăi din partea locului şi ştiutori de carte. Mai ales unul, Efim, e tare isteţ şi e ahtiat foc după cărţi.

— Şi stai de vorbă, discuţi cu ei? – întrebă Pavel, înviorându-se.

— Apăi nu tac. Când am plecat de aici, am luat cu mine toate foile care le-aţi scos, treizeci şi patru la număr. Dar îi

dau zor mai mult cu biblia; într-însa găseşti de toate şi apoi e o carte groasă, care vine de la stăpânire şi-i tipărită de sinod, încât omul poate să aibă toată încrederea în ea!

Râbin făcu cu ochiul către Pavel, zâmbind viclean şi urmă:

— Numai că asta e prea puţin. Am venit la tine să-mi dai niscai cărţi. Nu sunt singur; a venit şi Efim cel despre care ţi-am vorbit; am avut drum sa cărăm nişte dohot şi ne-am abătut şi pe la tine! Dar cărţile să mi le dai până nu vine Efim: nu-i nevoie să ştie prea multe…

Mama se uita la Râbin şi i se părea că, odată cu haina de târg, mai lepădase ceva de pe dânsul; nu mai avea aerul acela grav, iar în privirea odinioară atât de deschisă, acum avea o sclipire de şiretenie.

— Mamă, – îi spuse Pavel, – du-te de adă nişte cărţi. Ştiu ei ce să-ţi dea. Spune că-s pentru sate.

— Bine, – zise mama.

— Iacă, numai să fiarbă samovarul şi mă duc îndată.

— Eh, Nilovna, te-ai apucat şi tu de d-alde astea? – o întrebă

Râbin surâzând.

— Asta-i. Şi cum îţi spun, avem acolo mulţi doritori de cărţi.

Ii tot îndeamnă învăţătorul – un băiat de ispravă, după spusa oamenilor, cu toate că se trage din neam de popi. Mai e şi o învăţătoare, la vreo şapte kilometri depărtare; dar nici el, nici ea, nu vor să răspândească tipărituri oprite: sunt slujbaşi la stat şi se tem. Mie însă îmi trebuie cărţi oprite, tăioase; am să

le strecor pe nesimţite, ca să se creadă că e mâna lor. Dacă

setul de post sau popa or să prindă de veste că sunt din cele oprite, o să-i bănuiască pe ei, adicăte pe învăţător şi pe învăţătoare, iar pe mine au să mă lase-n pace, până una alta.

Şi, mulţumit de isteţimea lui, Râbin rânji cu veselie.

„Ian te uită la el! îşi spuse mama. După căutătură ai zice că-i urs, dar apucăturile îl arată vulpoi sadea…”

— Ce crezi, – îl întrebă Pavel, – dacă învăţătorii vor fi bănuiţi că răspândesc cărţi oprite, au să^i închidă?

— Ii închid, negreşit. Dar de ce mă-ntrebi?

— Păi cărţile le îrnpraştii dumneata, nu ei. înseamnă că

dumneata trebuie să intri la închisoare.

— Ştii că ai haz! – zâmbi Râbin, pocnindu-se cu palma peste genunchi.

— Păi cine ar putea să mă bănuiască pe mine? Ai mai auzit dumneata, pe undeva, ca un biet mujic să-şi bată capul cu asemenea treburi? Cartea-i îndeletnicirea domnilor, aşadar ei să răspundă…