Când intră Andrei cu samovarul, Vesovşcikov stătea în fata oglinzii.
— Demult nu m-am văzut. într-o oglindă!… – zise el.
Si, cu un zâmbet de batjocură, adause, clătinând din cap:
— Ce mutră păcătoasă!
— Şi ce-ţi pasa? – întrebă Andrei, privindu-l cu oarecare curiozitate.
— Păi, iacă, Saşenka spune că fata omului este oglinda sufletului! – îngână tărăgănat Nikolai.
— Dar nu-i adevărat! – strigă Andrei.
— Fa are nasul ca un cârlig, pomeţii ca nişte foarfece şi, cu toate astea, sufietul ei e ca o stea.
Vesovşcikov se uită la el, zâmbind. Se aşezară la ceai.
Vesovşcikov luă un cartof mare, presără pe o felie de pâine sare din belşug şi începu să mestece din fălci agale şi liniştit, ca un bivol.
— Dar pe aici cum merg treburile? – întrebă el cu gura plină.
Când Andrei ii povesti cu însufleţire cum s-a înteţit propaganda în fabrică, el se posomori iarăşi şi spuse cu glas adânc;
— Toate astea se tărăgănesc prea mult! Treaba merge încet!
Ar trebui să meargă mai repede…
Mama ridică ochii către el şi în inima ei se strecură iarăşi o pornire duşmănoasă faţă de omul acesta.
— Viaţa nu-i telegar; n-o poţi îmboldi cu biciul! – zise Andrei.
Vesovşcikov dădu din cap cu îndărătnicie:
— Se tărăgănesc prea mult! Nu mai am răbdare! Spune-mi ce să fac!
Şi, desfăcându-şi braţele în lături, aşteptă tăcut răspunsul, cu privirea ţintită în obrazul hoholului.
— Trebuie să învăţăm şi noi şi să-i învăţăm şi pe ceilalţi –
asta trebuie să facem! – zise Andrei, lăsând capul în jos.
Vesovşcikov întrebă:
— Şi când o să ne batem?
— Până atunci, o să mai mâncăm noi bătaie şi nu o singură
dată! Asta o ştiu prea bine! – răspunse hoholul, zâmbind cu tâle.
— Nu ştiu când are să sune ceasul luptei; cred însă că, mai întâi, trebuie să ne. înarmăm capul şj, după aceea, mina…
Nikolai începu iar să mănânce. Privindu-l pe sub sprâncene, mama îi cerceta, fără ca el să bage de seamă, faţa mare şi lată, nădăjduind să descopere în ea măcar ceva care ar putea s-o împace cu figura lui otova, boccie.
Şi, de fiecare dată când îi întâlnea ochii mici, cu privirea lor împungătoare, ea începea să mişte stânje-nită din sprâncene.
Cât despre Andrei, se vedea bine că era tulburat: acu' se pornea pe vorbă şi pe râs, <icu' contenea şi începea sa fluiere.
Mama credea că-i înţelege această tulburare. Nikolai tăcea, iar când Andrei îl întreba câte ceva, răspundea scurt şi fără
chef.
Odăiţa aceea se strâmtase parcă deodată şi devenise neîncăpătoare pentru cei doi locatari ai ei, încât aceştia aruncau pe rând, când mama, când Andrei, câte o privire fugară către musafirul lor.
În sfârşit, el se ridică şi zise:
— Aş vrea să mă culc. Am stat şi am tot stat la închisoare, apoi deodată mi-au dat drumul şi am pornit, am umblat…
pân” am ostenit. '
Când Nikolai trecu în bucătărie, şi, după ce se mai foi o bucată de vreme, se potoli deodată, de parca ar fi murit, mama, cu urechea la pândă în liniştea adâncă, îi spuse în şoapta lui Andrei:
— II frământa gânduri groaznice…
— Da, e tare zbuciumat, – încuviinţă Andrei, clâ-tinând din cap, – dar o să-i treacă. Ii cunosc meteahna, că am trecut şi eu prin ea. Când focul din inima omului nu răbufneşte în vâlvătaie, ci arde înfundat, face zgură multă. Hai, nană, d.u-te de te culcă! Eu am să mai citesc.
Mama se trase în ungherul în care, în dosul unui polog de stambă, se afla un pat şi, mult timp după aceea. Andrei, stând la masă, auzi freamătul cald ai suspinelor şi rugilor ei şoptite.
Răsfoind cu graba cartea, el îşi freca fruntea, frământat, îşi răsucea mustaţa cu degetele-i lungi,” târşâia picioarele pe podea. Pendula ceasornicului ţăcănea, iar afară gemea vântul.
