— Lasă, Andrei! – zise Pavel.

Cu o mână îi prinse braţul, iar cu cealaltă îi apăsă umărul, vrând parcă să oprească tremurul.care zgu-

— M. Gorki – Mama duia trupul voinic al hoholului. Hoholul îşi plecă iruntea spre ei şi grăi încet, cu glas întretăiat:

— Tu ştii doar prea bine, Pavele, că eu n-am dorit aşa ceva.

Uite cum a fost: tu ai plecat înainte, iar eu m-arn oprit cu Dragunov în colţ. Deodată iese de după colţ lsai şi se opreşte mai deoparte. Se uită la noi şi zâmbeşte cu înţeles… Atunci îl aud pe Dragunov că-mi spune: „îl vezi? Mă spionează în fiecare noapte. Am să-i frâng ciolanele.” Şi pleacă. Am crezut că se duce acasă… Atunci, lsai veni către mine…

Andrei răsuflă adânc:

— Nimeni nu m-a jignit -vreodată atât de tare ca jigodia asta.

Mama îl trăgea de mâna către masă, fără să rostească vreo vorbă şi, în sfârşit, izbuti să-l aşeze pe un scaun. Dânsa se aşeză lângă el, umăr la umăr. Pavel râmase în picioare, în fata lor, posomorit, chinuindu-şi barba între degete.

— Mi-a spus că politia ne ştie pe fieştecare-n parte, ca ne ţine^ub supraveghere şi că, în preajma lui Întâi Mai, o să ne ridice pe toţi. Râdeam, fără sa spun nici un cuvânt, dar inima începuse să-mi clocotească. Mi-a spus, după aceea, că sunt băiat deştept, că n-am ce căuta pe drumul acesta, că ar fi mai bine sa…

Hoholul se opri, ştergându-şi faţa cu mâna stângă; în ochi îi scăpară o fulgerare rece.

— înţeleg, – zise Pavel.

— Mai bine ai trece, zice, în slujba legii. Ce zici, ai?”

Hoholul scutură pumnul ameninţător, scrâşnind din dinţi-

—_ în slujba legii – auzi, blestematul? Mai bine mă

pălmuia… mi-ar fi fost mai uşor şi mie şi poate şi lui… Dar aşa, când mi-a scuipat în inimă balele lui puturoase, n-am mai putut răbda.

Andrei îşi trase mâna din strânsoarea lui Pavel şi urmă cu silă, cu glasul aproape gâtuit:

— L-am plesnit peste obraz şi am plecat. După câţiva paşi, l-am auzit în urma mea pe Dragunov spunându-i înfundat:

„Acu' te-am prins!” Aşteptase, pesemne, după colţ…

Tăcu o clipă, apoi urmă:

— Nu m-am mai întors, deşi mi-am dat seama… Am auzit lovitura, dar… mi-am văzut liniştit de drum, ca şi cum aş fi azvârlit din cale, cu vâriul bocancului, o broască scârboasă.

Ajung la fabrică, mă apuc de lucru şi numai ce aud pe nu ştiu cine sfrigând: „L-au ucis pe lsai!” Nu-mi venea să cred. In clipa aceea, am simţit că-mi amorţeşte mâna, că n-o mai pot mişca; nu mă durea, dar parcă se scurtase…

Îşi privi mâna pieziş şi spuse:

— Toată viaţa n-am să mă pot spăla de pata asta…,

— Inima să-ţi fie curată, dragul mamei! – grăi domol mama.

— Nu zic că aş fi vinovat, nu! – urmă hoholul cu hotărâre.

— Dar mi-e scârbă! Ce-mi trebuia mie una ca asta?

— Nu te prea înţeleg, – zise Pavel, dând din umeri.

— Doar nu l-ai ucis tu şi chiar dacă…

— Nu de asta-i vorba, frate. Dar să ştii că în preajma ta se săvârşeşte un omor şi să nu sai să-l împiedici…

— Acum nu te înţeleg deloc… – zise Pavel. Rămase un răstimp pe gânduri şi apoi adaose:

— Adică de înţeles, aş putea să înţeleg, dar să simt ceea ce simţi tu – nu!

— Se auzi glasul sirenei. Cu capul plecat pe un umăr, hoholul ascultă urletul poruncitor şi, scutu-r.îndu-se înfiorat, spuse:

— Astăzi, nu mă duc la lucru…

— Nici eu, – zise şi Pavel.

— Mai bine mă duc la baie! – spuse zinibind hoholul.

Se pregăti în grabă şi plecă posomorit.

Mama îl petrecu cu o privire de compătimire, ap oi se întoarse către Pavel:

— Poţi să mă judeci cum vrei, Paşa! Ştiu că e păcat să ucizi un om, dar uite, în împrejurarea asta. nu găsesc nici un vinovat. Mi-era milă de Isai; era ca un cuişor. Când l-am văzut adineaori, mi-am adus aminte cum spunea că ar trebui să te spân-zure şi nu-mi părea nici bine, nici rău că a murit…

Mi-era doar milă de el. Dar acum nu mai simt nici măcar atât!

Râmase un timp tăcută, pe gânduri, apoi urmă cu un zâmbet de mirare:

— Doamne Isuse – tu auzi, Paşa, ce spun eu?… Pavel nu auzise, pesemne. Plimbându-se încet prin odaie, cu.capul în jos, el spuse îngândurat, cu faţa posomorită:

— Ca să vezi numai cum e orânduită viaţa asta! Bagi de seamă cum sunt stârniţi oamenii, unii împotriva altora? Vrei, nu vrei – dă-i la cap! Şi cui, mă rog? Unuia tot aşa de lipsit de drepturi ca şi tine. Unuia care e şi mai nenorocit deeât tine, fiindcă e prost. Ppliţia, jandarmii, spionii, toţi ne sunt duşmani, dar toţi sunt oameni ca şi noi, iar stă-pânirea le suge şi lor sângele cum ni-l suge şi nouă şi nici pe ei nu-i socoate oameni, cum nu ne socoate nici pe noi. La fel, fără nici o deosebire! f-au învrăjbit pe oameni între ei, i-au aţâţat pe unii împotriva altora, i-au orbit, prostindu-i şi băgând frica în ei, i-au legat pe toţi de mâini şi de picioare, i-au strâns binişor în chingi şi acu' îi freacă, îi storc şi-i omoară în bătăi, lovind cu unii în ceilalţi. I-au transformat pe oameni în puşti, bâte, pietre, şi le spun:Asta e statul…”

Venind lângă maică-sa, urmă:

— Iacă, asta e crima, mamă! Cea mai ticăloasă crimă

împotriva milioanelor de oameni e uciderea sufletelor…

înţelegi ce fac ei? Ucid sufletul din om. Vezi care e deosebirea dintre noi şi ei? Când unuî din noi loveşte, el suferă, i-e

ruşine şi-i e silă. Mai ales, îi e silă! Ei însă omoară cu miile, liniştiţi, fără să le fie milă, fără sa se cutremure, ba chiar cu plăcere! Şi toate astea le fac – strivindu-i şi apăsându-i de moarte pe toţi – numai ca să-şi păstreze aurul, argintul, petecuţele cele de hârtie şi tot gunoiul acela care le dă putere asupra celorlalţi. Gândeşte-te că oamenii aceştia omoară

lumea, stâl-cesc sufletele oamenilor, dar nu ca să se apere pe ei, nu ca să-şi apere fiinţa lor, ci ca să-şi apere averea. Ei nu-şi apară omenia, ci huzurul…

Pavel se aplecă, cuprinse mâinile mamei în mâi-nile lui şi, scuturându-le, zise:

— Dacă ai putea să simţi toată mârşăvia, toată