însufleţire, răspunse, ca şi când ar fi înfruntat pe cineva:
— Iacă, duc şi eu la fabrică toate cele… Se opri o clipă, apoi urmă zâmbind:
— Ciorbă de varză, păsat, tot ce pregăteşte Măria de mâncare şi alte bucate…
Pavel înţelese. Şi, în străduinţa de a-şi stăpâni râsul, faţa prinse a-i tremura: îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-l, şi-i spuse blând, cu o duioşie pe care mama nu i-o mai auzise niciodată în glas: i
— Bine că ai de lucru şi nu te plictiseşti!
— Când au apărut iar îoile acelea, au început să mă caute şi pe mine la. poartă! – spuse ea, cu oarecare lăudăroşenie.
— Iar aţi început cu d-alde astea! – se amestecă în vorbă
paznicul, cu nemulţumire.
— V-am spus doar că nu se poate! Omul a fost închis ca să
nu afle nimic din afară, iar tu îi dai înainte cu ale tale!
Trebuie să înţelegi ce se poate şi ce nu se poate!
— Hai, lasă, mamă! – spuse Pavel.
— Matvei Ivanovici e un om cumsecade, nu trebuie să-l supărăm. Ne înţelegem foarte bine cu el. Astăzi el se află cu
totul întâmplător aici; de obicei, la vizite, stă de faţă ajutorul de comandant.
— Vizita s-a sfârşit! – le dădu de ştire paznicul, uitându-se la ceas.
— Ei, îţi mulţumesc, mamă! – zise Pavel. – îţi mulţumesc, măicuţă dragă! Să nu fii îngrijorată! O să-mi dea drumul curând…
O îmbrăţişa strâns şi o sărută, iar ea, înduioşată şi fericită, izbucni în plâns.
— Ej hai, despărţiţi-vă odată! – spuse paznicul, iar după
aceea, în timp ce o ducea către ieşire, adaose: • – Nu mai plânge, o să-i dea drumul! îi eliberează pe toţi… Sunt atâţia, că nu mai încap…
Acasă, tr.ama îi povesti lui Andrei, cu un zâmbet larg pe faţă
şi mişcându-şi sprâncenele cu vioiciune:
— M-am priceput eu cum să-i spun; a înţeles îndată!
Apoi suspină de mâhnire:
— A înţeles. Altfel, nu m-ar fi îmbrăţişat aşa; ri-a mai făcut-o niciodată!
— Măi, măi! Ce-i şi cu mamele astea! – se veseli hoholul.
— Tot omul jinduieşte la ceva, fieştecare după pofta inimii; numai mamele ştiu una şi bună: ele nu aşteaptă decât mângâierile copiilor…
— Bine, dar ce spui tu, Andriuşa, de oamenii aceia? –
izbucni deodată mama cu glas plin de mirare. —
S-au împăcat cu soarta, asta e! S-au obişnuit de-a binelea!
Le-au luat cu torţa copiii de acasă şi i-au băgat la închisoare, iar ei – nimic! Vin, stau, aşteaptă, vorbesc. Ce spui de asta, ai? Păi dacă nişte oameni cu carte se pot obişnui cu aşa ceva, ce să mai spunem atunci despre poporul de rând?
— Ei, asta nu-i greu de înţeles, – zise hoholul cu surâsul lui obişnuit, – căci, oricum, legea tot e mai blândă cu ei decât cu noi şi ei au mai multă nevoie de ea decât avem noi. Încât, dacă se întâmplă câteodată să-i pocnească şi pe ei la mir, se mai strâmbă olecuţă, dar nu chiar aşa de tare. Vorba ceea: ciomagul din mina alor tăi te loveşte mai cu milă.
XX într-o seară, mama şedea la masă şi împletea la ciorap, iar Andrei citea cu glas tare o carte «despre răscoala sclavilor din Roma; cineva bătu cu putere în uşă şi când hoholul deschise, intră Vesovşcikov cu o legăturică la subsuoară, cu căciula pe ceafă, plin de glod până la genunchi.
— Trecând pe aici, văzui lumină. Ia să intru – zic – să văd ce mai fac. Vin de-a dreptul de la închisoare! – grăi el cu glas ciudat şi apucând mâna Vlasovei o scutură cu putere, spunând:
— Pavel îţi trimite multă sănătate…
Apoi, şovăind oarecum, se lăsă pe un scaun, scormonind în jur cu privirea lui posomorită şi bănuitoare.
Mama nu-l îndrăgea defel; capul lui colţuros, tuns chilug, cu ochii mici avea ceva care întotdeauna o înfricoşa; acum însă
era bucuroasă că-l vede şi, zâm-bindu-i cu prietenie, îi spuse voioasă:
— Te-ai cam tras la faţă. Să-i dăm un ceai, Andriuşa, ca să
se mai încălzească…!
— Taman acuma pun samovarul! – răspunse hoholul din bucătărie.
