Într-o zi se ivi şi Nataşa; stătuse şi ea la închisoare, undeva, în alt oraş, dar asta n-o schimbase de loc. Mama băgă îndată

de seamă că, în faţa Nata-şei, hoholul era mai vesel, glumea într-una, îi zădă-rea pe toţi cu vorbele lui de duh, făcând-o şi pe ea să râdă din toată inima. După plecarea ei însă, el începea iarăşi să fluiere trist nenumăratele lui cân-tece, plimbându-se prin odaie şi târşindu-şi abătut picioarele.

Deseori venea şi Saşa. mereu încruntată, întotdeauna grăbită şi parcă din ce în ce mai colţuroasă şi mai tăioasă în vorbă.

Întâmplarea făcu că într-o zi, ieşind s-o petreacă, Pavel nu închise uşa dinspre tindă în urma lor, încât mama îi auzi şuşotind cu mare grabă:

— Dumneata ai să duci steagul? – a întrebat fata încei.

— Da.

— Aşa s-a hotărât?

— Da. E dreptul meu.

— Şi, pe urmă, iar la-nchisoare. Pavel nu răspunse.

— N-ai putea să… – începu ea, dar îndată se opri.

— Ce? – întrebă Pavel.

— Să cedezi altcuiva…

— Nu! – spuse el cu glas puternic.

— Gândeşte-te, ai o mare înrâurire asupra oamenilor de aici, eşti iubit de ei!… Dumneata şi cu Nahodka sunteţi cei dintâi… aţi putea face atâtea lucruri rămânând în libertate.

Gândeşte-te bine, căci pentru asta o să te deporteze cine ştie unde, pentru cine ştie câtă vreme!

Mama auzea parcă în glasul fetei sunetul unei dureri şi al unei temeri, pe care dânsa le cunoştea prea bine. Şi cuvintele

Saşei cădeau acum pe inima ei grele, ca nişte picături de apă

rece ca gheaţa.

— M-am hotărât! Orice discuţie este de prisos. Nu renunţ la asta pentru nimic în lume!

— Nici chiar dacă am să te rog eu? Deodată Pavel începu a vorbi cu o neobişnuită repeziciune şi cu o asprime ciudată în glas:

— Dumneata nu trebuie să vorbeşti astfel! Cum se poate?

Tocmai dumneata? Nu trebuie!

— Dar am şi eu suflet! • – zise ea încetişor.

— Un suflet minunat! – urmă Pavel cu glasul tot atât de scăzut, dar într-un fel cu totul deosebit, înăbuşindu-se parcă.

— Un suflet care mi-e scump şi drag. Şi de aceea… tocmai de aceea nu trebuie să vorbeşti aşa.

— Rămâi cu bine! – spuse fata.

Şi, după zgomotul tocurilor ei, mama înţelese că fata plecase grăbită, aproape în goană. Pavel ieşise după dânsa în curte.

Mama îşi simţi inima prinsă în strânsoarea unei grele şi apăsătoare spaime. Nu înţelegea despre ce anume fusese vorba, dar presimţea că o aşteaptă o mare durere.

„Ce şi-o fi pus în gând să facă?”

Pavel se întoarse în casă împreună cu Andrei; hoholul îi spunea, clătinând din cap:

— Ei, Isaika ăsta, bată-l să-l bată, ce ne facem cu el?

— Trebuie sfătuit să se lase de apucăturile lui! – zise Pavel posomorit.

— Paşa, ce ai de gând să faci? – întrebă marna, cu capul lăsat în jos.

— Când? Acum?

— De-ntâi… De întâi Mai!

— A! – făcu Pavel, coborând vocea.

— Am să duc steagul nostru, am să merg în fruntea demonstraţiei. Şi, pentru asta, probabil, au să mă închidă iar.

Mama simţi o fierbinţeală în ochi şi o uscăciune neplăcută în gură. Pavel îi luă mâna şi o mângâie:

— Aşa trebuie, înţelege!

— Nu mai spun nimic! – îngăimă dânsa, ridi-când încet capul. Dar când privirea ei întâlni în ochii lui un scapăr de îndărătnicie, îşi plecă iarăşi.grumazul.

El îi lăsă mâna şi, oftând, îi spuse cu mustrare:

— Ar trebui să te bucuri, nicidecum să te necăjeşti. Când o să vedem oare mame, care să-şi trimită bucuroase copiii chiar şi la moarte…?

— Ho, ho! – mormăi hoholul.

— Jupânul nostru şi-a ridicat poalele caftanului şi a luat-o razna peste văi şi peste dealuri…!

— Am spus eu ceva? – urmă mama.

— Eu nu te opresc, iar dacă mi se sfâşie inima de durere pentru tine, e fiindcă sunt mamă!

El se trase câţiva paşi înapoi, iar dânsa auzi din gura lui aceste vorbe aspre, tăioase:

— Sunt împrejurări în care iubirea poate să-l încurce pe om în viaţă…

Mama tresări şi, de teamă să nu mai audă şi alte vorbe tot aşa de dureroase, grăi cu grabă:

— Nu, nu trebuie să vorbeşti aşa, Paşa! înţeleg, nu poţi altfel, o faci pentru tovarăşii tăi…