— Şi când pleci?
— Mâine. Dis-de-dimineaţă. Cu bine! Aplecându-şi capul, Râbin ieşi în tindă greoi şi parcă în silă. Mama rămase o clipă
în uşă, cu urechea aţintită la paşii lui îndesaţi şi la îndoielile care-i răscoleau inima. Apoi se întoarse încet, intră în odaie şi, ridi-când marginea perdelei, privi pe fereastră. La geam străjuia neclintită bezna de nepătruns.
„în bezna nopţii, îmi duc şi eu zilele!” gândi ea.
Ii părea rău de mujicul acesta spătos, voinic şi atât de aşezat.
Andrei se întoarse însufleţit şi vesel.
Când îi vorbi despre Râbin, Andrei îi spuse:
— Las' să se ducă prin sate, dacă vrea, să trâmbi-ţeze adevărul, să deştepte poporul. Cu noi îi e greu… Capul lui e plin de altfel de gânduri, de gândurile lui de mujic, aşa că nu mai are loc în el şi pentru ale noastre…
— A vorbit şi ceva despre domni; de, o fi având ureptate, –
spuse mama, strecurând cuvântul cu sfială.
— N-au să vă înşele oare?
— Aha! Asta te râcâie? – strigă hoholul, izbucnind în râs.
— E-hei, mamă dragă, de bani vorbeşti duinneaţa? Apăi dacă am avea noi bani! Dar ne ţinem tot din punga altora.
Uite, Nikolai Ivanovici din leafa lui de şaptezeci şi cinci de ruble, cât are pe lună, cincizeci ne dă nouă. Tot aşa şi ceilalţi.
Ia, din când în când, ne mai trimit câte ceva şi bieţii studenţi, rupând din sărăcia lor, cât pot aduna, copeică cu copeică. Cit despre domni, sunt şi printre ei oameni de tot felul. Unii poate
că or să ne înşele, alţii or să dea bir cu iugiţii, dar cei mai buni or să meargă cu noi…
Şi, pocnind din palmele-i vânjoase, urmă cu tărie:
— Ei, dar până la sărbăto'area noastră cea mare, mai este!
Aşa că, până atunci, o să facem una mai micuţă, de întâi Mai!
Şi o să ne veselim pe cinste!
Bucuria lui voioasă alunga din inima mamei neliniştea, pe care i-o stârnise Râbin. Hoholul se plimba prin odaie, frecându-şi capul cu mâna şi, cu ochii în duşumea, vorbea:
— Ştii, simţi câteodată cum îţi umple inima un sim-”ţământ de negrăită încântare! Ţi se pare că peste tot locul, oriunde te duci, găseşti numai tovarăşi de-ai tăi, toţi încălziţi de aceeaşi flacără, toţi voioşi, buni, prietenoşi. Ţi se pare că se înţeleg din priviri… Că trăiesc laolaltă, uniţi ca într-un cor, în care inima fieştecăruia îşi cântă cântecul ei, şi toate eântecele acestea aleargă ca nişte pâraie şi se adună într-un singur râu, iar râul acela curge nestăvilit şi larg, purtân-• du-şi apele către marea bucuriilor luminoase ale vieţii celei noi.
Mama nu cuteza să se mişte, de teamă să nu-l facă să-şi curme firul vorbei. Totdeauna, îl asculta cu mai multă luare-aminte decât pe ceilalţi; vorba lui era mai firească decât a lor şi îi răscolea mai puternic sufletul. Pavel nu-i spusese niciodată cum întrevede el vremea ce avea să vină. Hoholul însă era parcă în toată clipa cu o părticică din inima sa în viitor, şi în vorbele lui răsuna povestea sărbătorii de mâine,a tuturor oamenilor din toată lumea. Şi, în lumina poveştii acesteia, mama vedea mai limpede tâlcul vieţii şi muncii feciorului ei şi a tuturor tovarăşilor săi.
— Iar după aceea, când iţi revii, – spunea hoholu! scuturând din cap, – şi când te uiţi în jurul tău, vezi că e frig şi murdar!
Toţi sunt osteniţi, înrăiţi…
Şi urmă, cu glasul împovărat de tristeţe:
— E dureros, dar nu trebuie să te încrezi în om, ci să te temi de ely bachiar să-l urăşti! El însuşi te sileşte să-ţi trângi firea în două. Tu ai vrea numai să iubeşti, dar parcă te lasă? Cum să-l ierţi, când vezi că se repede asupra ta ca jivina din codru;
că nici nu-i pasă că ai şi tu suflet, şi se năpusteşte cu pumnii în obrazul tău de om? Nu-i cu putinţă să-l ierţi! Nu vorbesc de mine, în ce mă priveşte, aş putea să îndur orice ocară, dar nu vreau să aduc apă la moară asupritorilor, nu vreau ca, pe spinarea mea, ei să înveţe cum să dea în alţii.
În ochi îi lucea o văpaie rece; punând capul în piept, ca într-o îndârfitâ încordare, grăi şi mai răspicat:
— N-am dreptul să iert nimic din ceea ce este vătămător omului, chiar dacă mie nu-mi aduce nici o vătămare. Căci nu sunt numai eu pe pământ! Dacă astăzi trec cu vederea o ocară ce ini se aduce, sau dacă mă mulţumesc să-mi bat joc de ea, fiindcă nu mă atinge deloc, mâine, după ce şi-a încercat puterea asupra mea, făptaşul se va năpusti să-l jupoaie pe altul. Iată pentru ce eşti nevoit să nu-i priveşti la fel pe toţi oamenii, iată pentru ce eşti nevoit să-ţi struneşti inima şi să
faci deosebire între oameni: ăsta-i de ai noştri, ăsta – nu. Aşa este drept, deşi treaba asta nu te mulţumeşte!
Mama îşi aduse aminte, fără să vrea, de ofiţerul de jandarmi şi de Saşenka. Oftă şi spuse:
Ce pâine vrei să iasă din făină necernută…?
— Aici e buba! – zise hoholul cu însufleţire.
— Da-a! – încuviinţă mama.
i în amintirea ei răsări deodată umbra posomorită a bărbatului ei, greoi şi mohorât, ca o uriaşă matahală de piatră acoperită de muşchi. în clipa următoare, îi văzu în închipuirea ei pe hohol însurat cu Nataşa şi pe Pavel cu Saşenka.
— Şi care-i pricina? – întrebă hoholul din ce în ce mai înfierbântat.
— Pricina e atât de limpede, încât îţi vine a râde. Numai fiindcă oamenii nu-s rânditiţi deopotrivă. Păi, dacă-i aşa, să-i facem pe toţi egali! Să împărţirii deopotrivă tot ce a născocit mintea omului şi tot ce a tăcut el cu mâinile lui! Să nu ne mai ţinem unii pe alţii în robia fricii şi a pizmei, în lanţurile lăcomiei şi prostiei!
Din ziua aceea, mama şi hoholul au început a sta adesea de vorbă, despre toate acestea.
Nahodka a fost reprimit la fabrică. Tot ce câştiga îi dădea mamei, iar dânsa primea banii aceştia tot atât de firesc, cum i-ar fi primit din mâinile lui Pavel.
