— Uniţi-vă puterile, oameni buni, într-o singură putere!
Un jandarm o apucă de guler cu înâna lui mare şi roşie şi o zgilţâi:
— Tacă-ţi fleoauca!
Izbită cu ceafa îu perete, mama îşi simţi inima cuprinsă, o clipă, în pâcla înecăcioasă a spaimei, dar îndată izbucni iarăşi în vâlvătăi, şi negura se risipi.
— Hai! – răcni jandarmul.
— Să nu vă temeţi de nimic! Suferinţă mai amară, decât cea pe care o înduraţi toată viaţa voastră, nu este pe lume…
— Taci odată!
— Jandarmul o prinse de braţ şi o smuci.
Celălalt o apucă de mână şi amândoi porniră cu paşi mari, târând-o între ei.
— Suferinţa de fiecare zi, care vă macină inima şi vă seacă
pieptul!
Copoiul se năpusti asupra ei şi, ameninţând-o cu pumnul în faţă, strigă-ca apucat:
— Taci, ticăloaso!
Mama holbă ochii, scăpărând fulgere; falca îi tremură.
Proptindu-se cu picioafele în lespezile lunecoase ale podelei, ea strigă:
— Nu puteţi ucide un suflet renăscut la viaţă!
— Căţea!
Cu o mişcare scurtă a braţului, copoiul o izbi în faţă.
— Aşa-i trebuie târâei bătrâne! – se auzi un glas înveninat.
Un văl negru şi roşu îi perdelui o clipă vederea; un gust sărat de sânge îi umplu gura.
O răpăială de strigăte scurte şi puternice o învioră.
— Nu dă-n ea!
— Băieţi!
— Ticăloşiile!
— Arde-l!
— Nu vor îneca adevărul în sânge!
O înghionteau în ceafă, în spate, o loveau în cap, peste umeri; totul se învârti, se învălmăşi într-un iureş de strigăte,
de urlete, de fluierături. Ceva cleios îi pătrundea în urechi, Iuându-i auzul, îi înfunda gâtlejul, înăbuşind-o; podeaua se prăbuşea sub picioarele, care i se frângeau, trupul îi zvâcnea sub arsura durerilor, i se îngreuna şi se bălăbănea sleit de puteri. Numai ochii îi scăpărau şi vedeau nenumăraţi alţi ochi, care ardeau şi ei în aceeaşi văpaie cutezătoare, mistuitoare, pe care o cunoştea atât de bine, văpaia atât de scumpă inimii ei.
O îmbrânciră către uşă.
Smulgându-şi mâna din strânsoare, se agăţă de uscior:
— N-o să puteţi stinge adevărul, nici cu mări de sânge…
Cineva o lovi peste mină.
— Numai ură o să adunaţi, nesăbuiţilor! Şi toată ura asta va cădea năprasnic asupra voastră!
Jandarmul o apucă de beregată şi o strânse. Mama horeai gâtuită:
— Nenorociţilor…
Drept răspuns, auzi undeva, aproape, un hohot de plina.
SFÂRŞIT
Document Outline
Maxim Gorki
Mama
