— Asta e bine…
Şi, scuturându-se, ca şi când ar fi lepădat deodată o povară
de pe dânsa, vorbi cu glas domol, simplu:
— Nu stă el în Siberia. Are să evadeze… sigur…
— Atunci cum rămârie cu dumneata, cu copilul, dacă…
— Asta vom vedea. Nu trebuie să ţină seama de mine, nu vreau să-l stânjenesc. O să-mi fie greu să rnă despart de el, dar am să mă descurc. Nu vreau să-i fiu piedică.
Mama simţi că Saşa era în stare să facă ceea ce spunea; i se făcu milă de ea şi o îmbrăţişa:
— Drăguţa mea, o să-ţi fie tare greu!
Zâmbind cu blândeţe, Saşa se strânse toată lângă mai n a.
Asupra acestora veni Nikolai, Era obosit şi, scoţân-du-şi paltonul, spuse cu grabă:
— Hai, Saşenka, pleacă iute, cât mai e vreme. Doi agenţi se ţin scai de mine de azi dimineaţă, pe faţă, îneât îmi miroase a arestare. Presimt… Trebuie să se fi întâmplat ceva… Uite, am aici cuvântarea lui Pavel; s-a luat hotărârea s-o tipărim. Du-i-o Liudmilei şi roag-o s-o culeagă, cât mai repede. Pavel a vorbit frumos, Nilovna. Saşenka, ia seama şi fereşte-te de agenţi.
Vorbea, frecârtdu-şi mâiriile îngheţate; apoi, se apropie de masă, trase cu grabă sertarele şi scoase toate hârtiile; îngrijorat, cu părul zburlit, începu să aleagă în pripă: pe unele le rupea, pe altele le punea de o parte.
— Nu-i mult de când le-am ales şi uite cite s-aii strâns iar!
Ştii ce, Nilovna? Ar li mai bine, poate, să nu dormi la noapte
aici. Ce crezi? E destul de plictisitor să stai de faţă la toată
comedia asta, ba s-ar putea să te aresteze şi pe dumneata. Şi tocmai acum e nevoie de dumneata, ca să împrăştii pe ici pe colo discursul lui Pavel.
— N-au ei nevoie de mine! – zise mama. Subliniindu-şi spusele cu un gest repetat al mâinii, Nikolai răspunse cu glas hotărât:
— Aşa-mi miroase mie şi pe mine nu mă prea în-şală nasul!
Ş-apoi ai putea s-o şi ajuţi pe Liudmila, nu-i aşa?Du-te, până
nu-i prea târziu.
Bucuroasă să ajute la tipărirea cuvântării lui Pavel, mama răspunse:
— Dacă-i aşa, mă duc…
Şi, deodată, surprinsă ea însăşi de ceea ce spunea, adaose cu hotărâre:
— Acum, slavă domnului, nu mă mai tem de nimic!
— Minunat! – zise Nikolai fără să se uite la dânsa.
— A, dar spune-mi mai întâi unde-mi este geamantanul şi rufăria, că ai luat totul în mâinile dumitale hrăpăreţe şi m-ai lăsat în totală imposibilitate de a dispune de bunurile mele personale…
Fără să spună nici un cuvânt, Saşa arunca în sobă hârtiile rupte, iar după ce ardeau, vântura grijulie cenuşa.
— Hai, S^şenka, pleacă! – spuse Nikolai, întin-zându-i mâna.- La revedere! Nu uita să-mi trimiţi cărţi, dac-o apare ceva interesant. La revedere, dragă tovarăşă! Fii cu băgare de seamă…
— Crezi c-au să te ţină mult? – îl întrebă Saşa.
— Naiba ştie. Pesemne că sunt bine încondeiat în catastifele lor. Dumneata, Nilovna, pleci cu Saşa, nu-i aşa? O să le fie mai greu să vă urmărească pe amân-două în acelaşi timp…
— Bine, – răspunse mama. • – Mă-mbrac îndată…
Toată vremea ii privise cu luare aminte pe Nikolai dar, afară
de îngrijorarea care-i umbrea privirea blinda, nu văzuse nici o schimbare în înfăţişarea Iui. Omul acesta, care-i devenise atât de drag, nu arăta în mişcările sale nici prea, mare grabă,
nici vreun semn de tulburare. Deopotrivă de atent şi buri faţă
de toată lumea, ţinându-se mereu în tihnita lui singurătate, el rămânea acelaşi în orice împrejurare, ducând-aceeaşi tainică viaţă lăuntrică şi ailându-se totdeauna în fruntea tuturor! Mama îl simţea mai aproape de inima ei decât pe oricare altul, şi-l iubea cu o dragoste sfioasă, care se îndoia parcă de ea însăşi. In clipa aceea îi exa milă de el, dar se stăpânea, ştiind că dacă s-ar fi dezvăluit, Nikolai s-ar fi tulburat, arătându-se descumpănit şi puţin caraghios, aşa cum se arăta totdeauna când era emoţionat; şi mama nu voia să-l vadă în starea aceasta.
Când se întoarse în odaie, Nikolai îi strângea mâna Saşei spunându-i:
— Minunat! Sunt încredinţat că asta are să-i priască şi lui şi dumitale. Un pic de fericire personală nu strică. Eşti gata, Nilovna?
Veni către dânsa, zâmbind şi potrivindu-şi ochelarii.
— Ei, să ne vedem cu bine, după cum cred eu, peste vreo trei-patru luni, hai să zicem şase! O jumătate de an din viaţă… E mult. Ai să cauţi să te cruţi, nu-i aşa? Te rog. Şi acum să ne îmbrăţişăm.
Subţire şi uscăţiv, o cuprinse după gât cu rnâinile lui puternice, o privi ţintă în ochi şi-i spuse râzând:
