— Pentru ce, nană? – spuse hoholul, cu un zâmbet de recunoştinţă.
— Moara-i veche şi hodorogită, dar tot nu stă degeaba…
— Nu-i cine ştie ce lucru de spaimă, dar lumea tot n-a înţeles de partea cui e dreptatea, – spuse dânsa, şovăind.
— Cam multe ceri dumneata! – răspunse Andrei.
— Parcă stă cineva aici să-şi bată capul, ca să afle adevărul…!
Mama oftă şi-i spuse zâmbind:
— Eu credeam c-o să fie ceva înfricoşător.
— Tribunalul!
Toţi se repeziră la locurile lor.
Sprijinit cu o mână de masă, cu chipul ascuns în dosul hârtiei pe care o ţinea cu cealaltă mână, preşedintele începu să citească, cu un glas care semăna cu bî-zâitul unui bondar:
— Acu' citesc osânda! – şopti Sizov, ascultând cu încordare.
Se făcu linişte. Toţi se ridicară cu ochii aţintiţi la bătrân. Mic de statură, uscăţiv şi ţeapăn, preşedintele semăna cu un băţ
ţinut de o mână nevăzută. Judecătorii stăteau şi ei în picioare: pretorul, cu capul aplecat pe umăr şi cu ochii în tavan, primarul oraşului, cu mâinile încrucişate pe piept, mareşalul nobilimii, mân-gâindu-şi barba. Judecătorul cel cu faţa bolnăvicioasă, colegul lui cel rotofei şi procurorul se uitau la acuzaţi. Iar în spatele judecătorilor, deasupra capetelor lor, ţarul, în uniformă roşie, privea sala cu faţa-i albă, indiferentă, pe care se târa o gânganie.
— Deportarea! – spuse Sizov, răsuflând uşurat.
— Fi, s-a mântuit, slavă ţie doamne! Se vorbea c-o să le dea muncă silnică! Nu-i nimic, mamă! Asta nu-i nimic!
— Eu ştiam, – răspunse dânsa cu glas frânt de oboseală.
— Totuşi! Acum barem ştim precis. Cu ăştia nu poţi fi niciodată sigur! – şi, întorcându-se spre condamnaţii pe &arei scotea din sală, le spuse cu glas tare: ' '
— Cu bine, Feodor! Cu bine, băieţi! Să vă ajute dumnezeu!
Mama dădea din cap fără cuvânt, luându-şi rămas bun de la Pavel şi tovarăşii lui… Ii venea să plângă, dar îi era ruşine.
XXVII.
Ieşind din tribunal, mama văzu cu mirare că înnoptase; pe străzi se aprinseseră felinarele, iar pe cer sclipeau stelele. In faţa tribunalului se adunaseră pilcuri de oameâii.-în aerul îngheţat se auzea scârţâitul zăpezii şi răsunau glasuri tinere, încrucişându-se. Un om cu glugă cenuşie îl întrebă cu grabă
pe Sizov, privindu-l aţintii:
— Care-i sentinţa?
— Deportarea.
— Pentru toţi?
— Pentru toţi.
— Mulţumesc.
Şi omul porni mai departe. <
— Auzişi?! – întrebă Sizov.
— Lumea a început să se intereseze.
Deodată se văzură împresuraţi de vreo zece tineri, băieţi şi fete, care făceau atâta larmă, încât se aduna tot mai multă
lume în jurul lor. Mama şi Sizov se opriră. Tinerii întrebau ce hotărâre s-a dat, cum s-ai! purtat acuzaţii, cine a luat cuvântul şi ce anume a spus şi în toate aceste întrebări ale lor se simţea o curiozitate sinceră şi înflăcărată, încât ceilalţi le dădeau bucuroşi toate lămuririle.
— Domnilor, e mama lui Pavel Vlasov, – strigă cineva nu prea tare şi unii după alţii conteniră larma.
— Daţi-mi voie să vă strâng mâna!
O mână puternică apucă degetele mamei. Se ridică un glas tremurând de emoţie:
— Fiul dumitale va fi o pildă de curaj pentru toţi…
— Trăiască muncitorul rus! – răsună alt glas. Strigătele se înteţeau şi se învălmăşeau, izbucnind când de ici, când de colo; lumea venea din toate părţile, îmbulzindu-se şi înconjurându-i tot mai strâns, pe Sizcv şi pe mama. Ţignalele poliţiştilor împroşcau văzduhul, dar nu izbuteau, să acopere strigătele. Bătrânul râdea, iar mama se simţea ca într-un vis minunat. Zâmbea, strângea mâini, saluta; lacrimi de fericire o înecau, picioareie îi tremurau de oboseală, iar inima ei plină
de bucurie, absorbind totul, răsfrângea impresiile ca luciui luminos al unui lac.
Alături de din-sa se auzi un glas limpede, nervos:
— Tovarăşi! Monstrul, care sfâşie poporul rus, a mai înghiţit astăzi cu lăcomia-i nesăţioasă…
