— Hai să plecăm, mamă! – o îndemnă Sizov.
În aceeaşi clipă, Saşa răsări lângă mama şi, luând-o de braţ, o trase cu grabă pe trotuarul celălalt, spu-nându-i:
— Să mergem… poate să se iste o încăierare, să se facă
arestări. Spune… Deportare? în Siberia?
— Da, da!
— Cum a vorbit? De altfel aş putea spune dinainte cum a vorbit. Fără îndoială c-a fost mai dârz, mai sobru, mai sever decât toţi ceilalţi. E înţelegător, sensibil şi duios, dar se fereşte să-şi arate adevărata lui fire.
Cuvintele acestea şoptite cu dragoste şi căldură potoleau tulburarea mamei, întărindu-i puterile împuţinate.
— Când pleci la el? – o întrebă mama încet, strân-gându-i mâna sub braţul ei.
Fata răspunse hotărâtă, cu privirea aţintită înainte:
— îndată ce voi găsi pe cineva care să lucreze în locul meu.
Aştept şi eu să-mi iasă sentinţa. Au să mă trimită tot în Siberia şi am să cer să mă ducă în aceeaşi localitate cu el…
În urma lor se auzi glasul lui Sizov:
— Să-i spui multă sănătate din partea mea. Eu sunt Sizov!
Ştie el… unchiul lui Feodor Maztn.
Saşa se opri şi, întorcându-se către bătrân, îi întinse mâna.
— II cunosc pe Fedea. Pe mine mă cheamă Alexandra.
— Şi după tată?
— N-am tată.
— A murit?
— Ba trăieşte! – spuse fata tulburată şi îri vocea ei se simţi o îndărătnica mdârjire.
— E moşier… Acum e şi zeinski nacialnik şi-i jefuieşte pe ţărani…
— Aşa-a! – tăcu Sizov îngândurat, păşind tăcut alături de tată şi privind-o cu coada ochiului. După o vreme, spuse:
— Te las cu bine, mamă! Eu o iau la stingă. Cu bine, domnişoară. Eşti cam aspră cu tatăl dumitale! Bineînţeles nu-i treaba tiiea…
— Dacă fiul dumitale ar fi un om de nimic, vătămător societăţii, un om care te-ar dezgusta… n-ai vorbi ca nune? – îl întrebă Saşa cu înflăcărare.
— Da, aş spune la fel, – răspunse, şovăind, bă-trânul.
— Asta înseamnă că adevărul iţi este mai scump decât copilul dumitale. Tot aşa şi eu ţin la adevăr mai mult decât la părintele meu.
Sizov clătină din cap şi zâmbi; apoi spuse oâtând:
— Hm! Eşti meşteră la vorbă! Dacă o s-o ţineţi mult aşa, apăi îi daţi gata pe bătrâni. Sunteţi tare dârji… Cu bine, îţi doresc toate cele bune. Dar fii mai îngăduitoare cu oamenii. Rămâi cu bine, Nilovna! Dacă-l vezi pe Pavel, spune-i că i-am auzit euvânta-rea. N-am înţeles tot, ba unele lucruri m-au cam înfricoşat… dar a vorbit cu dreptate!
Îşi scoase căciula, salutând, şi apucă fără grabă după colţul străzii.
— Trebuie să fie un om tare de treabă! – spuse Saşa, urmărindu-l cu privirea ochilor ei mari, zâmbitori.
Mamei 1 se păru că lata avea. în ziua aceea o înfăţişare mai bună, mai blinda.
Acasă se aşezară pe divan, vârâte una într-alta şi, odihnindu-selVi linişte, mama începu a vorbi iar despre plecarea Saşei la Pavel. Dusă pe gânduri, cu sprâncenele bogate uşer ridicate, fata privea undeva, departe, cu ochii ei mari şi visători; faţa ei palidă avea o expresie calmă, de contemplare.
— Mai târziu, când o s-aveţi copii, am să vin şi eu la vo', ca să-i îngrijesc. Şi n-o să trăim acolo mai prost decât aici! Pavel o să-şi găsească de lucru, are niâini de aur…
Cercetând-o din ochi, Saşa o întrebă:
— N-ai vrea să pleci acum, odată cu el? Mama îi răspunse, într-un oftat:
— Acum n-are nevoie de mine. Ba chiar l-aş stân-jeni, când ar vrea să fugă. Apoi nici nu mi-ar îngădui…
Saşa încuviinţă:
— Da, într-adevăr…
— Afară de asta, am de lucru aici! – adaose mama ca oarecare mândrie.
— Da, – răspunse Saşa îngândurată.
