— Vă înconjuraţi de spioni, corupeţi femei şi fete, îl împingeţi pe om la hoţie şi la crimă, îl otrăviţi cu rachiu. Măcelurile dintre popoare, înşelarea norodului, desfrâul şi sălbăticia —•
iată civilizaţia voastră! Da, noi suntem duşmanii acestei civilizaţii!
— Te rog! – se răsti bătrânelul, scuturând din bărbie.
Dar Samoilov, cu faţa învăpăiată şi cu ochii scân-teietori, strigă şi el:
— Noi preţuim şi respectăm cealaltă civilizaţie, pe ai cărei făuritori i-aţi lăsat să putrezească prin închisori, sau i-aţi dus până la nebunie…
— Iţi retrag cuvântul! Feodor Mazin!
Micul Mazin ţâşni împins parcă de un resort şi vorbi cu glas întretăiat:
— Eu, eu jur! Ştiu c-o să mă condamnaţi! – se înăbuşi; cu faţa palidă, cu ochii strălucitori, ridică
II braţul, slrigind:
— Pe cinstea mea! Am să fug de oriunde mă veţi trimite, am să mă-ntorc şi am să lucrez totdeauna, toată viaţa. Pe cuvântul meu!
Sizov scoase o exclamaţie scurtă, foindu-se pe bancă.
Publicul, cuprins de un vai crescând de tulburare, vuia înăbuşit, ciudat. O femeie plângea; cineva se îneca într-un acces de tuse. Jandarmii se uitau ta acuzaţi cu o mirare tânipă, iar la oamenii din sală cu răutate. Judecătorii se clătinau, băirâneltil zbiera cu glas ascuţit:'
— Câiisev Ivan!
— Reiuz să vorbesc!
— Vasili Gusev!
— Refuz!
— Bukin iFeodor!
Se ridică agale un flăcău cu părul bălai, cu trăsături şterse şi, clătinând din cap, spuse tărăgănat:
— Ar trebui să vă fie ruşine! Eu, un om, vorba ceea. mai greoi la minte şi tot înţeleg ce-i aia dreptate!
Şi, cu mâna ridicată, rămase tăcut cu ochii pe jumătate închişi, ca şi când ar fi zărit ceva în depărtare.
— Cum, cum ai spus? – strigă iritat şi surprins bătrânul, prăvălindu-se în fotoliu.
— Da' duceţi-vă la…
Bukin se lăsă posomorit pe bancă. In cuvintele lui nelămurite era ceva grav şi însemnat, ceva ca o nrâh-nită, naivă imputare. Toată lumea simţise acest lucru; până şi judecătorii rămăseseră cu urechea la pândă, aşteptând parcă
să prindă vreun ecou mai limpede decât cuvintele înseşi.
Totul amuţi şi nu se mai auzi decât un plânset înăbuşit, undeva în sală. Apoi, procurorul zâmbi, ridicând din umeri; mareşalul nobilimii tuşi zgomotos şi din nou se porniră în sală
şoapte, şerpuind frământate.
Mama se plecă spre Sizov şi-l întrebă:
— Au să vorbească şi judecătorii?
— Nu. S-a sfârşit. Rămâne să mai dea sentinţa…
— Altceva nimic?- Nimic…
Nu-i venea a crede.
Nevasta lui Samoilov se răsuci pe bancă, îrnpin-gând-o pe mama şi cu umărul şi cu cotul şi grăind încet către bărbatu-său:
— Păi cum vine asta? Se poate aşa ceva?
— Uite că se poate.
— Şi cu Grişa, ce-are să fie?
— Dă-mi pace…
Se simţea că în fiecare om din sală era ceva zdruncinat, frânt, zdrobit; toţi clipeau nedumeriţi, orbiţi parcă de o vâlvătaie ale cărei forme nu se puteau desluşi, al cărei rost răinânea neînţeles, dar care avea o uriaşă putere de atracţie.
Şi, neînţelegând măreţia care li se înfăţişase dintr-o dată, îşi iroseau acest sentiment nou prin senzaţii mărunte, cunoscute, obişnuite lor. Fratele mai mare al lui Bukin şoptea iara să se sinchisească:
— Dar de ce nu-i lasă să vorbească, mă rog? Adică
procurorul poate să vorbească despre orice şi cât pofteşte…
