— Bilete… ca la circ!
Iln toţi cei care intrau în sală se simţea acum o fierbere înăbuşită şi o dorinţă de înfruntare; toţi erau mai îndrăzneţi, făceau gălăgie şi se certau cu aprozii.
XXV.
Ocupându-şi locul, Sizov bodogănea într-una:
— Ce tot spui tu? – îl întrebă mama.
— Vorbesc şi eu aşa! Spun că oamenii sunt tare j proşti…
Clopoţelul sună. Cineva anunţă cu nepăsare:
— Tribunalul…
Din nou se ridicară toţi, şi judecătorii îşi făcură iarăşi intrarea în aceeaşi ordine, aşezându-se la locurile lor. După
aceea, fură introduşi acuzaţii.
— Ţin-te bine! – şopti Sizov.
— O să vorbească procurorul.
Mama întinse gâtul şi se aplecă înainte cu tot trupul, încremenind iarăşi într-o aşteptare înfricoşată.
Întors pe jumătate către judecători, procurorul ră-suflă
adine şi începu să vorbească, sprijinindu-se cu mâna stingă
de pupitru şi gesticulând cu dreapta. La început marna nu înţelese nimic; glasul procurorului era curgător, puternic, şi se revărsa când mai iute, când mai domol. Cuvintele se înşiruiau monoton ca într-un nesfârşit tighel de aţă şi, deodată, porneau în zbor grăbit, învârtindu-se ca un roi de muşte deasupra unei bucăţi de zahăr. Mama nu găsea însă în ele nimic spăimântător, nimic ameninţător. Reci ca zăpada şi cenuşii ca scrumul, ele curgeau fără încetare, um-plând sala cu ceva sâcâitor, ca pulberea uscată. Se vede că discursul procurorului, bogat în cuvinte, dar sărac în simţire, nu găsea nici un ecou în sufletul lui Pavel şi al tovarăşilor săi, nu-i atingea cu nimic, căci ei stăteau liniştiţi şi vorbeau în şoaptă
mai departe, între ei, uneori zâmbind, alteori îneruntândtt-se ca să-şi ascundă câte un surâs.
— Palavre! – şopti Sizov.
Mamei însă i se părea că nu-i tocmai aşa. Auzea cuvintele procurorului şi înţelegea că el îi acuza pe toţi de-a valma, fără
a pune în rândul întâi pe vreunul din ei. Sfârşind cu Pavel, el trecu la Fedea, apoi vorbi pe rând şi despre ceilalţi, îl mai înşiră şi pe Bukin alături de ei şi, rânduindu-i astfel unul lingă altul, părea că-i îndeasă în acelaşi sac, legându-i laolaltă. Dar cuvintele lui, aşa cum se închegau, n-o mulţumeau, n-o tulburau şi n-o speriau, de aceea se străduia să descopere ceea ce era cu adevărat înspăimântător în toate acestea, cereând cu stăruinţă s-o afle dincolo de 8S4 cuvinte – pe faţa procurorului, în ochii, în glasul, în mâna lui albă. care se mişca domol în aer. Căci ceva înspăimântător era, şi mama îşi dădea prea bine searmi de acest lucru, dar era atât de nelămurit, incit nu se lăsa prins, şi inima ei era cuprinsă iarăşi în acea pâclă uscată şi înţepătoare.
Uitându-se la judecători, vedea limpede că discursul acesta îi plictisea. Feţele lor gălbejite şi pământii, lipsite de viaţă, nu aveau nici o expresie. Cuvintele pr-o-curoruhţi împrăştiau în aer o ceaţă nevăzută, care era tot mai deasă şi-i 'ânvăluia tot mai mult într-un nor de indiferenţă şi de istovitoare aşteptare. Preşedintele şedea nemişcat, încremenit şi ţeapăn; cele două pete tnuşii dindărătul ochelarilor dispăreau uneori, conto-ridu-se cu restul obrazului. Mama vedea această
nepăsare de moarte, această tală indiferenţă a judecătorilor şi se întreba nedumerită -
— Aşa judecă ei?” întrebarea aceasta îi strângea inima şi, golind-o treptat de acel simţământ de înfricoşată aşteptare., îi aducea în gâtlej o senzaţie ascuţită de adâncă obidă.
Procurorul îşi sfârşi rechizitoriul dintr-o dată, pe neaşteptate, făcând în grabă câteva tighele mărunte, după
aceea se înclină în faţa judecătorilor şi se aşeză în jeţ, îrecându-şi uiâinile. Mareşalul nobilimii îl privi, dând de câteva ori din cap şi bulbucându-şi ochii; primarul oraşului îi strânse mâna, în vreme ce pretorul îşi contempla pântecele, zâmbind.
Se vedea bine însă că pe judecători discursul acesta nu-i încântase; niciunul nu se clinti din loc.
— Are cuvântul, – începu bătrânelul, ridicând o hârtie în dreptul ochilor, – apărătorul acuzaţilor Fe-doseev, Markov şi Zagarov.
Se ridică avocatul, pe care mama îl ştia de la Nikolai. -Avea o înfăţişare blajină; ochii lui mici şi zâmbitori aveau sclipiri vii, ca şi când de sub sprâncenele roşcate ar fi ieşit două
ascuţişuri de foarfece, care tăiau ceva în aer. începu a vorbi fără grabă, cu glas
— M. Uorfci – Mouia Jbj sonor şi limpede, dar marna nu-l putea urmări; Sizov îi şoptea mereu la ureche:
— înţelegi ce spune? înţelegi? „Sunt nişte descreieraţi, zice, nişte scrântiţi”. Cum adică, şi Fedea al. urstru?
Copleşită de o apăsătoare dezamăgire, marna nu ră.-punse.
Obida din. suflet creştea şi o chinuia tot mai greu. Acum îşi
dădea seama pentru ce crezuse că se va face dreptate: se aşteptase să vadă un proces aspru, dar cinstit. între dreptatea feciorului ei şi dreptatea judecătorilor lui; îşi închipuise că judecătorii ii vor întreba pe Pavel îndelung, amănunţit şi cu luare aminte despre tot zbuciumul inimii lui, că vor cerceta cu' ochii lor iscoditori toate gândurile, toate faptele, toată viaţa feciorului ei. Iar după aceea, îrieredinţm-du-se de dreptatea lui, vor spune cinstit şi răspicat:
— Omul acesta are dreptate!
Dar ceea ce se desfăşura înaintea ochilor ei era cu totul altceva: părea că pentru judecători, acuzaţii erau undeva, foarte departe şi că ei, judecătorii, nu pot fi de nici un folos acuzaţilor. Obosită, mama pierdu orice interes faţă de mersul procesului, nu mai asculta nimic şi se gândea, jignită: „Asta-i judecată?”
— Bine le-a spus! – încuviinţă în şoaptă Sizov. Acum vorbea alt avocat, mic de statură, cu un zâmbet ironic pe faţa-i palidă
şi ascuţită. Judecătorii îl întrerupeau mereu.
Deodată sări procurorul, spunând ceva repede şi supărat, despre un proces-verbal; după el vorbi bătrî-nelul, sfătuindu-i să păstreze măsura; apărătorul îi ascultă, aplecând respectuos capul şi, după aceea, îşi urmă pledoaria.
— Atinge-i! – şopti Sizov.
