Bătrânelul întrebă, fără să se adreseze cuiva:
— Nu aveţi nimic împotrivă?
Mamei i se părea că toţi judecătorii erau păliţi de vreo boleşniţă. In mişcările lor, în glasurile şi în felul lor de a se ţine, se simţea o oboseală bolnăvicioasă, care era întipărită şi pe feţele lor. O oboseală bolnăvicioasă şi o plictiseală
sâcâitoare. Părea că totul, uniformele, sala, jandarmii, avocaţii, îndatorirea de a şedea în fotolii, de a întreba şi de a asculta – totul îi împovăra şi-i stânjenea.
În faţa lor stătea acum ofiţerul cu faţa gălbejită, atât de bine cunoscut mamei, şi povestea grav, cu glas puternic, lungind cuvintele, tot ce ştia despre Pavel şi despre Andrei. Mama îl asculta şi, fără să vrea, îşi spunea în gând; „Ce ştii tu!”
Acum se uita la cei din boxă, fără să-i mai fie nici teamă de soarta care-i aştepta şi nici milă, căci mila nu se potrivea de loc cu felul lor de a fi. în inima ei de mamă, toţi îi stârniseră
uimire şi o dragoste caldă şi duioasă; şi uimirea aceasta era calmă, iar dragostea – senină şi plină de bucurie. Tineri şi voinici, ei şedeau deoparte lângă perete, fără să se amestece aproape defel în plicticoasele dezbateri dintre judecători şi martori, sau în discuţiile dintre procuror şi avocaţi. Când şi când, câte unul zâmbea dispreţuitor şi spunea ceva tovarăşilor săi şi atunci pe feţele lor se ivea acelaşi surâs
ironic. Andrei şi Pavel mai toată vremea vorbeau în şoaptă cu unul dintre apărători, pe care mama îl văzuse în ajun la Nikolai. Mazin, vioi şi mai neastâmpărat decât ceilalţi, trăgea cu urechea la sfatul lor. Samoilov îi spunea uneori câte ceva lui Ivan Gusev, iar acesta, împingându-l uşor cu cotul, abia se putea stăpâni, se înroşea la faţă şi se umfla de râs, aplecându-şi fruntea. Ba de vreo două ori, pufni în plin, după
care rămase un timp bosumflat, căutând să-şi ia o înfăţişare mai gravă. Şi, în fiecare din ei, într-un fel sau într-altul, zburda tinereţea, biruind cu uşurinţă toate străduinţele de a-i stăvili tumultul plin de viaţă.
Sizov îi făcu semn mamei cu cotul, iar dânsa întoarse faţa spre el; părea mulţumit, dar oarecum îngrijorat, şi-i şopti:
— Te uiţi ce bine se ţin băieţii noştri. Ce zici, mamă? Baroni, ai?
În sală martorii îşi făceau depoziţiile cu glasuri şterse, grăbite, iar judecătorii îi întrebau nepăsători, în silă. Cel pântecos căsca şi îşi ascundea gura cu pal-ma-i grăsună, iar cel cu mustaţa roşcată se făcuse şi mai alb la faţă; din când în când ridica braţul şi îşi apăsa degetul pe tâmplă, privind jalnic în sus, ca un orb. Procurorul vorbea mai departe, în şoaptă, cu mareşalul nobilimii, oprindu-se doar din când în când pentru a însemna ceva cu creionul pe hârtia din faţa iui, în timp ce mareşalul îşi mângâia bărbuţa căruntă plin de demnitate, zâmbea şi înclina capul, holbând ochii mari şi frumoşi. Primarul oraşului, picior peste picior, bătea încet darabana pe genunchi, urmărind cu luare-aminte mişcarea degetelor. Numai pretorul, care părea că izbutise, în sfârşit, să-şi aşeze temeinic pântecele pe genunchi, susţinându-şi-l, grijuliu, cu amândouă mâinile, şedea cu capul plecat şi părea că era singurul care asculta murmurul monoton al glasurilor, împreună cu bătrânelul, care rămăsese înfipt în fotoliu, întocmai ca o vârtelniţă într-o zi fără de vânt. Aceasta ţinu îndelungă vreme şi privirile oamenilor se împăienjeniră iarăşi de amorţeala plictiselii. Declar… – spuse bătrânelul şi, strivind celelalte | cuvinte între buzele lui subţiri, se ridică.
Un freamăt de murmure, de suspine, de tuse şi zgomot de paşi umplu sala. Acuzaţii fură scoşi; pe când -ieşea-u, făceau semne din cap şi trimiteau câte un zâm-bet rudelor şi prietenilor. Ivan Gusev spuse încet către cineva:
— Ţin-te bine, Egor!… Mama şi Sizov ieşiră în culoar.
— Mergi la ceainărie să bem un ceai? – o întrebă bătrânul, îngândurat şi grijuliu. Mai avem un ceas şi jumătate.
— Nu merg.
— Atunci nu mă duc nici eu. Ei, ce zici de băieţi, ai? Se ţin aşa de parcă numai ei ar îi cu adevărat oameni, iar toţi ceilalţi n-ar avea nici un rost acolo! Dar Fedka, Fe'dka! Ai?
Tatăl lui Samoilov veni lingă ei, ţinându-şi căciula în mână.
Zâmbi mohorât şi spuse:
— Dar de Grigore al' meu, ce ziceţi? Nu vrea apărător, nici nu vrea să audă de aşa ceva. Cică, el a fost cel dinţii, care a scornit asta. Fecioru-tău, Pelagheia, era de părere ca să se pună avocaţi, dar al meu zice: „Nu vreau”, şi atunci toţi patru au refuzat…
Nevastă-sa stătea lingă el. Clipind des din ochi, îşi ştergea nasul cu un colţ al basmalei. Samoilov îşi strânse barba în pumn şi urmă cu privirea aţintită în podea:
— Ca să vezi!' Când te uiţi la dracii ăştia, iţi dai seama că
truda lor e zadarnică şi că se nenorocesc degeaba! Pe-de altă
parte însă, stai şi te-n.trebi: da' dacă or fi având dreptate? Şi te gândeşti. că la fabrică numărul tor sporeşte mereu, îi prinde, îi arestează, oar ei sunt ca peştii în apă, nu-i chip să-i prinzi pe toţi. Şi iar stai şi chirmiieşti: dar dac-or avea şi-puterea de partea îor?
— Pentru, rroi, Stepau Petrov, e greu să înţelegem toată
socotea ta asta! – zise Sizov.
— Da-a, greu! – încuviinţă Samoilov. Nevastă-sa trase cu larmă aeriif pe nas, apoi spuse:
— Şi toţi sunt voinici, mânca-r-ar…
Si, raeputând să-şi stăpânească un zâmbet pe faţa ei lată şi ofilită, urmă:
— Să nu-mi porţi supărare, Nilovna, pentru vorba care-ain trântit-o adineaori, că Pavel e de vină î La cirept vorbind, cine poate să mai şt:e care din ei e mai vinovat. Ai auzit ce-au spus jandarmii şi copoii despre Grigori al nostru. N-a pierdut nici el vremea degeaba! Roşcaţii' afurisit!
Se vedea că, poate chiar fără să-şi dea seama, era mândră
de feciorul ei, dar mama, care cunoştea acest simţământ, îi răspunse încet, zâmbind blajin:
— Inima tânără e totdeauna rmii aproape de adevăr…
Oamenii se plimbau pe coridor, se adunau îngându-raţi în grupuri şi vorbeau cu glasuri înăbuşite, unii cumpănit, alţii cu însufleţire. Aproape nimeni nu stătea de o parte; pe toate feţele se cjtea nevoia de a vorbi, de a întreba, de a asculta.
Umblau de colo până colo pe coridorul acela strimt, între cei doi pereţi albi, de parcă-i bătea un vânt puternic, şi părea' că
toţi căutau un reaziin tare şi temeinic pe care să se poată
propti.
Fratele mai mare al lui Bukin, tot aşa de palid, dar mai înalt decât Bukin, se învârtea în toate părţile, dând din mâini şi vorbind întărâtat:
— Ce se amestecă Klepanov în toată afacerea asta?
— Taci, Konstantine! – îl rugă taică-său, un bă-Irânel cărunt, uitându-se cu teamă în jur.
