— N-or să mă vadă! – zise mania. Şi deodată, speranţa pe care până atunci o simţise mocnind într-însa i se aprinse-n inimă, dureros de puternică, înviorând-o.
„Poate că şi el…!” îşi spunea, îmbrăcându-se în grabă.
Un ceas după aceea, mama se afla pe câmpul din spatele închisorii. Un vânt rece bătea cu putere, în-foindu-i fusta, izbindu-se de pământul îngheţat, zgâl-ţâind gardul învechit al grădinăriei, pe lângă care mergea mama, şi proptindu-se în zidul mi prea înalt al închisorii. Apoi, prăvălindu-se peste zid, vântul culegea strigătele din curtea puşcăriei, vânturându-le în sus, împrăştiindu-le prin aer şi mânându-le să se piardă în văzduh, unde norii lunecau grăbiţi, lăsând pe alocuri mici luminişuri către slăvile albastre ale cerului.
În spatele mamei era o grădinărie; în-faţă – cimitirul; iar la dreapta, la vreo douăzeci şi cinci de metri depărtare –
închisoarea. Lângă cimitir, un soldat dădea un cal la coardă, iar alături, alt soldat tropăia, striga, fluiera şi râdea. Afară de ei, pe tot câmpul din preajma închisorii nu se mai zărea nici ţipenie de om.
Mama trecu încet pe lângă cei doi soldaţi şi se îndreptă spre gardul cimitirului, trăgând cu coada ochiului, când la dreapta, când înapoi. Deodată simţi că picioarele îi tremurau grele, ca de plumb, lipite parcă de pământ; de după colţul închisorii răsărise un om cu spatele cocârjat, purtând o scară
pe umăr şi păşind grăbit, cum umblă lampagiii. Clipind mărunt, mama aruncă o privire speriată spre cei doi soldaţi; îi văzu ca şi înainte, învârtindu-se pe loc, în vreme ce calul alerga în jurul lor; îşi întoarse ochii către omul cu scara pe umăr; acesta îşi sprijinise scara de zid şi se urca fără grabă.
După aceea, făcu un semn din mână spre interiorul curţii, coborî iute şi pieri, după colţ. Mama îşi simţi inima bătând înfrigurată; clipele treceau anevoie. Pe zidul mohorât al închisorii, scara abia se zărea printre petele de noroi şi de tencuială căzută, care dezgolea cărămizile. Deodată, se ivi deasupra zidului un cap întunecat, pe urmă cineva se săltă
întreg şi, încălecând zidul, lunecă la pământ. Fără zăbavă, în urma lui răsări o căciulă miţoasă şi sub ea alt cap, care se rostogoli la pământ ca un ghem-negru şi se mistui după colţ.
Mihailo se îndreptă din şale şi îşi roti privirea în jur, scuturând din cap.
— Fugi, fugi! – şoptea mama, bătând din picior.
li vâjâiau urechile, auzea strigăte: sus pe zid se ridică alt cap. Mama îşi duse mâinile la piept şi, abia ţinându-şi răsuflarea, privea neclintită. Capul bălai, fără barbă, se săltă
smucindu-se în sus, ca şi când ar fi vrut să se smulgă dintr-o încătuşare şi se cufundă la loc, îndărătul, zidului. Strigătele se înteţeau din ce în ce mai îndârjite, vântul împrăştia în văzduh fluierături ascuţite. Mihailo o luă de-a lungul zidului, iată c-a ajuns la capăt, lăsând zidul în urmă,.şt acum străbate câmpul care se întinde de la închisoare până la marginea oraşului. Dar de ce umblă aşa de-ncet? – se întreba mama. Şi de ce-şi ţine capul aşa de ţanţoş, căci oricine l-ar vedea o singură dată la faţă nu-l mai poate uita. Şi, fără să-şi dea seama, mama şoptea, îndemnându-l:
— Mai repede. mai repede.
Dincolo de zid, în curtea închisorii, se auzi o trosnitură
seacă urinată de un zornăit de geamuri sparte. Unul din cei doi soldaţi, proţăpindu-se în pământ, trăgea cu grabă calul spre el; celălalt, făcându-şi mâna pâlnie la gură, striga ceva în direcţia închisorii, apoi întorcea urechea într-acolo, ca să
asculte.
Încordată, mama se uita în toate părţile; nu-i venea să-şi creadă ochilor că ceea ce îşi închipuise atât de anevoios şi înfricoşător se petrecuse aşa de repede şi de simplu.
Rămăsese ţintuită locului, aproape aiurită. Pe Râbin nu-l mai vedea. Pe stradă zări un om înalt, într-un palton până-n pământ; o fetiţă trecu în goană.
De după colţul închisorii ţâşniră trei gardieni, gonind laolaltă şi tot întinzând înainte braţul drept. Unul din soldaţi sări în calea lor; celălalt se învârtea pe lingă cal, vrând să
încalece, dar calul sărea, nu se lăsa şi în jurul lor totul părea că saltă odată cu el. Şuierături ascuţite de ţignale spintecau necontenit văzduhul. In ţipetele lor alarmate şi disperate, mama se desmetici, dându-şi seama de primejdia care-o pândea. Smucindu-se din loc porni de-a lungul cimitirului, urmărind din ochi goana gardienilor, care însă se mistuiră
după colţul închisorii, dimpreună cu cei doi soldaţi.
Subdirectorul închisorii, pe care îl cunoştea, alerga în urma lor cu vestonul descheiat. Din toate părţile veneau în goană
poliţişti şi se aduna lume.
Vântul sălta şi se zbenguia, înşurubându-se în vârte-juri ca într-o dezlănţuire de voie bună şi aducând până la urechile mamei larmă, strigăte, fluierături… Bucuroasă de toată zarva aceasta, grăbi pasul, spunân-du-şi: „Vra să zică, şi el ar fi putut să…!”
Doi poliţişti îi ieşiră pe neaşteptate în faţă, venind de după
colţul gardului.
— Stai! – strigă unul din ei gâââind.
— N-a trecut pe-aici un om cu barbă?
Mama arătă cu degetul către grădinarii şi răspunse liniştită:
— A fugit încolo! Dar ce s-a întâmplat?
— Egorov, dă ţignal!
Mama porni spre casă. Purta în suflet o părere de rău şi îşi simţea inima amară, înciudată. La marginea oraşului, îi tăie drumul o trăsură, în care zări un tâuăr cu mustaţa blondă, cu chipul obosit şi palid. Se uită şi el la dânsa. Şedea într-o rină şi poate de aceea părea că are umărul drept mai înalt decât cel sting.
Nikolai o întâmpină cu bucurie:
— Ei, cum a mers?
— Cred c-au izbutit…
Şi-i istorisi tot ce văzuse, străduindu-se să nu scape nici un amănunt; vorbea ca şi când ar Ii spus o po-37Q vestire auzită de la altcineva şi de al cărei adevăr se îndoia oarecum.
— Avem noroc! —- spuse Nikolai, frecându-şi mâi-nile.
— Nu-ţi poţi închipui ce grijă ţi-am purtat. Grozav! Vrei s-asculţi sfatul meu prietenesc, Nilovna? Să nu te temi de judecată! Cu cât se va sfârşi mai degrabă, cu atât va fi mai aproape liberarea lui Pavel, erede-mă! Poate că va evada chiar pe drum. Cât despre proces, o să fie cam aşa…
Şi începu să-i descrie cum se desfăşoară un proces în faţa tribunalului; mama îl asculta şi îşi dădea seama că era îngrijorat şi voia s-o îmbărbăteze.
