— Crezi, poate, că am să m-apuc să le spun cine ştie ce judecătorilor? – întrebă dânsa deodată.
— Crezi c-am să mă rog de ei?
El sări ca ars, lepădându-se cu amândouă mâinile de asemenea bănuială şi strigând jignit: • – Cum îţi închipui aşa ceva?!
— Mi-e frică, e adevărat! De ce mi-e frică, nu ştiu nici eu…!
— Tăcu o vreme, uitându-se în neştire prin odaie.
— Uneori mă tem c-au să tabere pe Pavel, batjocorindu-l şi chinuindu-l. „Bă, ţopârlane, au să-i spună, fecior de ţărănoi ce eşti! Ce ţi s-a năzărit?” Iar Paşa, cu mândria lui, are să le trântească un răspuns de-acelea! Sau Andrei are să-i ia în râs. Că toţi sunt iuţi, toţi s-aprind pe loc! Şi uite – aşa stau şi mă gândesc: dacă n-are să se poată stăpâni… şi au să-i dea o osândă, de n-am să-l mai văd, câte zile oi mai avea?
Nikolai tăcea posomorit, ciupindu-şi bărbuţa.
— Gândurile acestea nu-mi ies din cap! – urmă mama, cu glas coborât.
— Judecata mă umple de spaimă! Când or să înceapă a scormoni şi a cântări toate cele! D-aceea spun că mi-e groază.
Şi nu mă îiispăimântă pedeapsa, cât judecata. Nu ştiu cum să
fac să-nţelegi…
Simţea că Nikolai n-o înţelege şi asta o împiedica şi mai mult în dorinţa ei de a vorbi despre teama care i se cuibărise în suflet.
XXIV.
Teama aceasta crescuse şi-i cuprinse pieptul ca un mucegai, care o înăbuşea cu izul lui stătut şi greu, încât în ziua judecăţii mama se înfăţişă în sala de şedinţă cu grumazul încovoiat, cu spinarea cocârjată, strivită parcă de o grea şi întunecată povară.
Pe stradă o salutau cunoscuţi din cartierul muncitoresc, iar dânsa răspundea, înclinându-se tăcută, şi se strecura prin
mulţimea posomorită. Pe culoarele tribunalului şi în sală o întâtnpinară rudele acuzaţilor, iiecare având a-i spune câte ceva cu voce scăzută. Toate acestea i se păreau însă de prisos şi nici nu le înţelegea. Toţi erau stăpâniţi de aceeaşi durere şi mâhnirea lor se revărsa şi asupra ei, sporindu-i jalea.
— Şezi colea, lângă mine! – îi spuse Sizov, îă-cându-i loc pe bancă.
Se aşeză supusă, îşi îndreptă cutele fustei, se uită în jur. In faţa ochilor îi jucau nedesluşit nişte fâşii verzi-roşietice, nişte pete, şi-i sclipeau fire galbene, subţiri.
— Fecioru-tău l-a nenorocit şi pe Grjşa al nostru! – îi spuse în şoaptă femeia care şedea alături.
— Taci, Natalia! – îi tăie vorba Sizov, cu faţa încruntată.
Mama se întoarse către femeia care-i vorbise: era mama lui Samoilov; alături şedea bărbatu-său, un om chel, cu înfăţişare blândă, cu o barbă mare, roşcată. Avea faţa osoasă, privea înainte cu ochi îngustaţi şi barba îi tremura.
Prin ferestrele înalte pătrundea în sală o lumină tulbure, egală; în faţa geamurilor, afară, lunecau fulgi de zăpadă. Intre ferestre, pe perete, atârna un portret mare al ţarului, într-o ramă groasă, aurită, care sclipea în lumină; draperii grele de culoare vişinie cădeau în falduri drepte, cuprinzând rama de amândouă părţile. In faţa portretului, o masă acoperită cu postav verde ocupa aproape toată lăţimea sălii; la dreapta, înapoia unui grilaj, se aflau două bănci de lemn, iar la stingă, două rânduri de fotolii roşii. Prin sală alergau cu paşi înăbuşiţi aprozi în uniforme cu gulere verzi, cu bumbi auriţi pe pântece şi pe piept. în aerul apăsător din sală rătăcea un sfios zvon de şoapte şi plutea un miros abia simţit de farmacie. Şi toate acestea: mirosul şi culorile, zgomotele şi strălucirea îţi striveau ochii, îţi pătrundeau în piept o dată cu suflarea şi îţi umpleau inima răvăşită de spaimă şi descumpănire.
Deodată cineva spuse ceva cu glas tare şi mama tresări; ceilalţi se ridicară în picioare; se ridică şi dânsa, sprijinindu-se de braţul lut Sizov.
În ungherul din stânga se deschise o uşă înaltă, prin care intră legănându-se un bătrânel cu ochelari. Pe chipul lui şters tremura o pereche de favoriţi sărăcă-cioşi. Buza de sus, rasă, îi intra în gură, bărbia şi fălcile ascuţite se sprijineau pe gulerul înalt al uniformei, parcă nici n-ar fi avut grumaz. Un tânăr înalt, cu faţa ca de porţelan, rumenă şi rotundă, îl sprijinea din urmă, ţinâudu-l de braţ; în urma lor păşeau încet trei bărbaţi în uniforme brodate în fir de aur, şi încă trei civili.
Zăboviră mult în jurul mesei până să se aşeze în fotolii; după
aceea, unul din ei, cu tunica descheiată, cu faţa rasă şi fleşcăită, începu a-i spune ceva bătri-uelului, mişcând fără
glas şi anevoie buzele groase. Bătrânelul îl asculta stând ţanţoş, într-o ciudată înţepenire; îndărătul ochelarilor lui, mama vedea două pete mici şi spălăcite.
La un capăt al mesei, în faţa unui pupitru, stătea^ un om înalt, pleşuv, care tuşea şi răsfoia nişte hârtii. Bătrânelul se clătină şi, aplecându-se înainte, începu a vorbi. Primul cuvânt îl rostea limpede, celelalte, îrrsă, parcă lunecau fără vlagă pe buzele lui subţiri, cenuşii.
— Deschid… Introduceţi…
— Uite că-i aduc, – şopti Sizov, ghiootirad-o pe mama uşor cu cotul şi ridicându-se.
În peretele dindărătul grilajului se deschise o uşă; întâi intră un soldat cu sabia la umăr; după el intrară: Pavel, Andrei, Fedea Mazin, fraţii Gusev, Samoilov, Bukin, S'omov şi încă vreo cinci tineri, pe care mama nu-i cunoştea. Pavel surâdea blând. Andrei zâm-bea şi el şi saluta din cap; zâmbetele, mişcările şi chipurile lor vioaie făcură ca tăcerea să nu mai pară atât de încordată şi oficială, atmosfera din sală se mai însenină, deveni mai caldă. Strălucirea puhavă a aurului de pe uniforme păli, pierzând din asprime; o adiere de voioasă încredere, un suflu de forţă vie atinseră inima mamei, trezind-o din toropeală. Chiar şi pe băncile din spatele ei, unde până atunci oamenii aşteptaseră abătuţi, se auzi acum un murmur înăbuşit.
— Nu li-e frică! – îl auzi şoptind pe Sizov. Lângă dânsa, în dreapta, mama lui Samoilov izbucni în plâns.
— Linişte! – strigă un glas aspru.
— Vă previn… – spuse bătrânelul.
Pavel şi Andrei se aşezară unul lângă altul pe bancă; alături de ei se înşiruiră: Mazin, Samoilov şi fraţii Gusev. Andrei îşi răsese barba, dar mustăţile îi crescuseră şi atârnau în jos; cu capul lui rotund, semăna acum cu un pisoi. In trăsăturile feţei i se ivise ceva nou, ceva tăios şi muşcător în cutele gurii şi o înnegurare în ochi. Pe buza de sus a lui Mazin mijeau două dungi negre şi obrajii îi erau mai plini. Samoilov avea acelaşi păr cârlionţat ca înainte, iar pe faţa lui Ivan Gusev flutura acelaşi zâmbet larg.
— Ah, Fedka, Fedka! – îngăimă Sizov, lăsând capul în jos.
Mama asculta întrebările nedesluşite pe care le punea bătrânelul fără să se uite la acuzaţi, ţinându-se ţeapăn, cu capul înfundat în gulerul uniformei. Asculta răspunsurile scurte ale feciorului ei, rostite cu glas liniştit. I se părea că
preşedintele şi ceilalţi judecători nu puteau fi oameni răi şi cruzi. Le cerceta cu luare-aminte feţele, căutând să întrevadă
ceva, şi simţea cum îi creştea în piept o speranţă nouă.
Omul cu faţa de porţelan citea cu nepăsare o hârtie. Glasul lui monoton împrăştia în toată sala o plictiseală ce se revărsa copleşitoare asupra oamenilor care şedeau nemişcaţi, parcă
