încremeniţi. Patru avocaţi vorbeau încet, dar cu însufleţire cu acuzaţii, mişcându-se vioi, cu gesturi largi, ca nişte uriaşe păsări negre.
Judecătorul din dreapta bătrânelului îşi revărsase trupul puhav, umplând fotoliul, iar ochii mici îi erau înecaţi în osânză; cel din stânga, încovoiat de spate, cu faţa gălbejită şi cu mustaţa roşcată, îşi lăsase capul obosit pe speteaza scaunului şi, cu ochii pe jumătate închişi, se gândea la ceva.
Procurorul avea şi el faţa obosită, plictisită. In spatele judecătorilor şedea primarul oraşului, un bărbat voinic şi gras, ca-re-şi mângâia îngândurat obrazul; lângă el sta mareşalul nobilimii, un om cu părul cărunt, cu o barbă
revărsată, cu faţa rumenă, cu ochii blânzi şi, în sfârşit, pretorul care se tot căznea să-şi acopere pântecele voluminos cu pulpana hainei, ce luneca mereu.
— Aici nu sunt nici criminali, nici judecători, – răsună glasul hotărât al lui Pavel, – aici sunt numai prizonieri şi învingători…
Se făcu linişte. Câteva clipe mama. nu auzi dectt scârţâitul ascuţit şi grăbit al peniţei pe hârtie şi bătăile inimii ei.
Preşedintele părea că asculta şi el ceva şi aştepta. Colegii lui se mişcară. Atunci rosti:
— M-da… Andrei Nahodka! Recunoşti că… Andrei se ridică
agale şi, ciupindu-şi mustaţa, îl privi pe sub sprâncene pe bătrânel:
— Ce-am săvârşit eu, ca să mă recunosc vinovat? – începu agale hoholul cu glasul lin, cântat, de totdeauna, ridicând din umeri. • – N-am furat, n-am ucis pe nimeni, ci atâta doar că…
nu mă învoiesc cu această rândtâială a vieţii, potrivit căreia oamenii sunt nevoiţi să se jefuiască şi să se omoare între ei…
— Răspundeţi scurt, – zise bătrânul cu oarecare sforţare, dar limpede.
Mama simţi o frernătare pe băncile din spate; oamenii vorbeau în şoaptă şi se mişcau, eliberaţi parca dm cenuşiul păienjeniş de vorbe, ţesut de omul cu lata de porţelan.
— Auzi cum îl înfruntă? – şopti Sizov.
— Fedor Mazrn, răspunde…
— Nu vreau – zise Fedka răspicat, ridicândit-se. -Faţa i se îmbujora de emoţie, ochii îi străluciră şi, V:ă să ştie nici el de ce, îşi duse mâinile la spate.
Sizov scoase un strigăt înăbuşit; mama rămase mirată, cu ochii holbaţi.
— Eu am renunţat la apărare şi n-am nimic de spus, fiindcă
socot că judecata voastră este ilegală! Cine sunteţi voi? V-a dat oare poporul dreptul să ne judecaţi? Nu! Poporul nu v-a dat acest drept! Aşa' fiind, nu vă recunosc!
Se aşeză şi-şi ascunse faţa înfierbântată după umărul lui Andrei.
Judecătorul cel puhav îşi plecă alene capul spre preşedinte şi-i şopti ceva. Cel cu faţa gălbejită ridică pleoapele, se uită
pieziş la acuzaţi, întinse mina pe masă şi însemnă ceva cu creionul pe hârtia din faţa lui. Pretorul clătină din cap, îşi mută încet picioarele şi, revărsându-şi pântecele pe genunchi, îl acoperi cu mâinile. Fără să-şi mişte capul, bătrânelul se întoarse cu tot trupul spre judecătorul roşcovan şi începu a-i spune ceva în şoaptă, iar acesta îl asculta cu capul aplecat.
Mareşalul nobilimii vorbea încet cu procurorul; primarul oraşului îi asculta, frecându-şi obrazul. Şi iarăşi se auzi glasul monoton al preşedintelui. -
— Ai văzut cum le-a retezat-o? Mai btne decât toţi! – şopti surprins Sizov, la urechea mamei.
Mama zâmbea nedumerită. Tot ce se petrecuse acolo i se păruse la început o introducere inutilă şi plicticoasă la ceva groaznic, care trebuia să vină după aceea şi să-i îngheţe de spaimă pe toţi. Dar Pavel şi Andrei, în răspunsurile lor liniştite, arătaseră atâta bărbăţie şi hotărâre, îneât părea că
stau de vorbă în. căsuţa lor din cartierul muncitoresc, iar nu în faţa judecăţii; ieşirea înflăcărată a lui Fedea o învioră. Un suflu de -îndrăzneală pătrunse deodată în sală şi, după
mişcările celor din spatele ei, mama îşi dădu seama că şi ceilalţi erau cuprinşi de aceeaşi simţire ca şi dânsa.
— Opinia dumneavoastră? – zise bătrânelul.
Procurorul cel pleşuv se ridică şi, sprijinindu-se cu mâna de pupitru, începu să vorbească repede, înşirând mşte cifre. în glasul lui mama nu simţi nimic înfricoşător.
Şi totuşi, o apăsare grea, cu înţepături, ca de junghi, ce i se înfigeau când şi când în inima, îi dădea senzaţie nelămurită a unei duşmănii îndreptate împotriva ei. Aceasta nu se arătă
prin ameninţări, sau glasuri ridicate, ci creştea nevăzută, pe nesimţite. Plutea înceată şi greoaie în preajma judecătorilor, ca un nor de nepătruns, prin care nimic nu putea să răzbată
din afară până la ei. Mama îi cerceta din ochi, dar nu putea să-şi dea seama despre niciunul din ei ce fel de om este. Nu se mâniaseră pe Pavel şi nici pe Fedea, după cum se aşteptase
dânsa; nu rosteau vorbe jignitoare, dar din toate întrebările lor părea că totul este de prisos: punând întrebarea, nu arătau nici o dorinţă de a afla răspunsul, pe care-l ascultau în silă ca şi când ar fi ştiut totul de mai înainte şi rm-i mai interesa nimic.
Acum stătea în faţa lor un jandarm, care spunea cu voce groasă:
— Toţi îl arătau pe Pavel Vlasov ca instigator principal…
— Dar pe Nahodka? – întrebă alene, încet, jude-
—cătorul cel pântecos.
— Şi pe el…
Unul din avocaţi se ridică şi spuse:
— îmi daţi voie?
