Liudmila se aşeză pe canapea, îrecându-şi cu palma obrajii subţiri; în ochi îi scânteia dispreţul, în glas i se învolbura mânia.
— îţi răceşti gura degeaba, Liudmila! – căută s-o liniştească
Nikolai.
— Ei tot nu te-aud…
Mama o asculta cu încordare, dar nu înţelegea nimic şi în de sine repeta în neştire aceleaşi cuvinte „Ii judecă, peste o săptămână îi judecă!” Şi, deodată, simţi că se apropie ceva, ceva neînduplecat şi neomenos de aspru.
XXIII.
Aşa trecu mama o zi şi încă una, între nedumeriri şi griji, sub povara aşteptărilor neîmplinite, ca într-o împresurare de neguri; a treia zi veni Saşa, ca să-i dea de ştire lui Nikolai:
— Totul e gata! Astăzi la ora unu…
— Gata? – întrebă el cu mirare.
— Nu mi-a trebuit mai multă vreme şi -nici prea greu n-a fost. N-am avut de făcut altceva, decât să caut loc de adăpost şi haine pentru Râbin; Gobun a luat asupra-şi toate celelalte pregătiri. Râbin va merge singur numai până la primul colţ de stradă. Acolo îl întâmpină Vesovşcikov deghizat, îi aruncă un palton pe umeri şi o căciulă în cap şi-i arată drumul către casă, unde am să-l aştept eu cu hainele. După ce se schimbă, îl duc la locul de adăpost.
— Nu e rău! Cine-i acela, Gobun? – întrebă Nikolai.
— II ştii. L-ai cunoscut când ai ţinut lecţii pentru lăcătuşi, în casa lui.
— Da, da, îmi amintesc. E un bătrân cam ciudat…
— E un fost soldat, tinichigiu de meserie. Un om fără multă
carte, dar care poartă în suflet o ură nesecată faţă de orice violenţă. E oarecum filosof în felul lui, – spuse Saşa, privind îngâhdurată pe fereastră.
Mama o asculta tăcută şi un simţământ cu totul nelămurit i se înfiripa în suflet.
— Gobun vrea să-l scoată pe nepotu-său Evcenko. Ţi-aduci aminte de e?! Un băiat curăţel şi dichisit, care-ţi plăcea.
Nikolai încuviinţă din cap.
— A pregătit totul, – urmă Saşa, – dar încep să mă îndoiesc de reuşită. Acolo plimbarea în curte se face în grup şi mă tem că, în clipa când deţinuţii vor zări scara, se vor repezi de-a valma ca să fugă…
Saşa tăcu şi închise ochii; mama se trase mai aproape de ea.
— Şi astfel au să se încurce unii pe alţii… Stăteau toţi trei lângă fereastră; mama rămăsese în spatele lui Nikolai şi al Saşei. Discuţia lor în cuvinte schimbate în grabă stârnea în inima mamei un simţământ pe care nu şi-l putea lămuri…
— Mă duc şi eu acolo! – spuse dânsa deodată.
— Pentru ce? – întrebă Saşa.
— Nu te duce, măicuţă! S-ar putea să te aresteze! Nu-i bine!
– o povăţui Nikolai.
Mama îl privi şi repetă cu glas scăzut, dar hotărât:
— Ba mă duc!
Nikolai schimbă o privire cu Saşa. Fata strânse din umeri, murmurând:
— E firesc…
Tntorcându-se apoi către mama, o apucă de braţ şi, apleeându-se către ea, îi spuse cu glasul ei simplu şi atât de drag mamei:
— Dar să ştii că aştepţi zadarnic…
— Drăguţa mea! – strigă mama, strângând-o la piept cu mina ei tremurătoare.
— Ltiaţi-mă cu voi, n-am să vă stânjenesc! Trebuie să fiu acolo! Nu-mi vine a crede că e cu putinţă o fugă.
— Să meargă şi dânsa! – spuse fata, către Nikolai.
— Faceţi cum vreţi! – răspunse el, lăs:nd capul în jos.
— Dar nu-i bine să mergem împreună. Dumneata s-o „iei pe clmp, pe lângă grădinile de zarzavat. De-acoâo se văd zidurile închisorii. Şi dacă te-ntreabă cineva, ce cauţi acolo?
Bucuroasă, mama răspunse fără şovăire:
— Găsesc eu ce să răspund…!
— Nu uita că gardienii te cunosc! – îi mai spuse Saşa.
— Şi dacă te văd pe-acolo…
