— Vra să zică, nu vrea? Treaba ei. Oinu-i liber… Te-ai săturat de şedere – umblă; te-ai săturat de umblet – şezi! Te-au jefuit – taci; te-au luat la bătaie – rabdă; te-au ucis – zaci întins la pământ. Ce mai încolo-încoace! Eu, însă, pe Savka îl scot de-acolo. II scot.
Ascultându-i vorba scurtă, irântă, asemenea unui lătrat, mama rămase nedumerită, iar cuvintele din urmă o făcură
chiar să-l pizmuiască.
Pe stradă, biciuită de ploaia rece şi de vânt, mama se gândea la Nikolai: „Ia te uită cum s-a schimbat…!”
Şi, amintindu-şi de Gobun, îşi spuse aproape cu pietate: „Se vede că nu numai eu trăiesc viaţa asta nouă…!”
Apoi, i se strecură în inimă un gând stăruitor; ce răspuns va da oare fecioru-său?
„Ah, de s-ar învoi.”
XXIT.
Duminica următoare, în timp ce-şi lua rămas bun de la Pavel în cancelaria închisorii, mama simţi în iiiână un cocoloş
de hârtie. Tresărind de parcă ar fi fript-o în podul palmei, se uită la fecioru-său cu o privire rugătoare şi întrebătoare, dar pe faţa lui nu află nici un răspuns. Ochii lui albaştri îi zâmbeau cu zâmbetul lor de totdeauna, liniştit şi hotărât, pe care mama îl cunoştea atât de bine.
— Rămâi cu bine! – zise dânsa, oftând.
Feciorul îi mai dădu o dată mâna şi pe chipul lui flutură un simţământ de duioşie stăpânită:
— Cu bine, mamă!
Dânsa aştepta, ţinându-i mina în mâna ei.
— Nu fi îngrijorată, nu te supăra! – rosti el încet.
În cuvintele acestea şi în cuta de îndărătnicie ce i se ivise pe frunte citi răspunsul pe care-l adăsta.
— De ce vorbeşti aşa? – şopti dânsa, lăsând capul în jos.
— Cum se poate să crezi aşa ceva…?
Plecă grăbită, fără să mai ridice capul, de teamă ca lacrimile din ochi şi tremurul buzelor să nu-i dezvăluie amărăciunea.
Pe drum, i se părea că o durere surdă, care o pătrundea până
la os, îi frânge în-cheie-turile mâinii în care ţinea strâns răspunsul feciorului ei, iar braţul întreg îi atârna greu, ca după o lovitură puternică în umăr. Acasă, vârî bileţelul în mina lui Nikolai şi rămase în faţa lui, neclintită, cu sufletul cuprins de un nou fior de speranţă, aşteptând ca el să desfacă
cocoloşul de hârtie bine răsucit. Dar Nikolai spuse:
— Desigur! Uite ce scrie: „Nu vom pleca, tovarăşi, nu putem pleca. Niciunul. Ar însemna să ne pierdem respectul faţă de noi înşine. îngrijiţi-vă de ţăranul care a fost arestat de curând. Merită pe deplin grija şi osteneala voastră. Ii este foarte greu aici. Zilnic are ciocniri cu administraţia închisorii.
A şi făcut douăzeci şi patru ore de carceră. Au să-l omoare în bătăi şi chinuri. Vă rugăm cu toţii pentru el. Lă* muriţi-o, mângâiaţi-o pe mama! Spuneţi-i totul! Are să înţeleagă.”
Mama ridică fruntea şi spuse încet, cu glas tremurat:
— Ei, ce să-mi mai lămuriţi? Am înţeles! Nikolai îşi întoarse cu grabă faţa într-o parte şi, scoţând batista, îşi suflă tare nasul, mormăind:
— M-a pălit un guturai… Să vezi că…
Şi, ducând mâna la ochi, ca să-şi îndrepte ochelarii, urmă:
— Păi să vezi că, şi dacă s-ar fi învoit, n-am fi avut vreme…
— Nu-i nimic! Las' să-i Judece! – zise mama, încruntând sprâncenele, în timp ce pieptul i se umplea de o jale pâcloasă, amară.
— Iaca, am primit o scrisoare de la un tovarăş din Petersburg.
— Dar din Siberia o să poată fugi?… O să poată, nu-i aşa?
— Fără-ndoială! Tovarăşul îmi scrie că procesul se va judeca în curând, dar hotărârea se ştie de pe acum; toţi vor fi deportaţi. Ca să vezi cum aceşti escroci ordinari transformă
justiţia lor într-o farsă vulgară. Pricepi?… Sentinţa a şi fost dată la Petersburg, înainte ca oamenii să fi fost judecaţi…
— Lasă astea, Nikolai Ivanovici! • – spuse mama cu hotărâre.
— Nu-i nevoie să mă mângâiaţi şi nici să mă lămuriţi. Paşa n-o să facă niciodată un lucru rău, n-are să se chinuiască nici pe el şi nici pe ceilalţi în zadar. Iar eu 'ştiu prea bine că mă
iubeşte. Ai văzut? Se gândeşte la mine şi-mi poartă de grijă.
„Vă rog lămuriţi-o, mângâiaţi-o”…
Tulburată, inima-i bătea repede şi. capul i se învârtea.
— Feciorul dumitale e un om minunat! – strigă Nikolai neobişnuit de tare.
