Mama pufni în râs. Nikolai aşijderea, şi flăcăul se simţi iar încurcat şi amărât.
— N-avea grijă! – îl linişti Nikolai.
— Nu va fi nevoie să-i înhaţi şi să-i legi pe mujici, crede-mă…!
— Atunci se schimbă socoteala! – se linişti Ignat, zâmbind iar cu voie bună.
— Mai degrabă m-aş duce la fabrică; acolo, cică-s băieţi deştepţi…
Mama se ridică de la masă şi, uitându-se îngându-rată pe fereastră spuse:
— Ce-i şi viaţa asta a noastră! Acu te veseleşti, acu plângi!
Ei, ai isprăvit, Ignat? Treci la culcare!
S54
— Păi. nu mi-e somn…
— Hai, du-te, du-te…
— Aspră rânduială ţineţi voi aici! Bine, mă duc… Mulţumim de ospătare şi de vorbă bună…
Când să se culce în patul mamei, începu a mormăi, scărpinându-se după ceafă:
— Acu să vezi că toate astea or să pută a dohot… Măi, măi…
Ce trebuia… toată treaba asta… Nu mi-e somn deloc… Dar bine-a mai brodit-o cu ăia de la mijloc… Grozav…
Şi deodată începu să sforăie: adormise cu sprâncenele ridicate şi cu gura întredeschisă.
XXI.
În seara aceleiaşi zile, într-o odăiţă, la subsol, Ignat şedea pe un scaun în faţa lui Vesovşcikov şi, cu fruntea încreţită, cu glasul coborât, îi spunea:
— In ferestruica din mijloc, de patru ori…
— De patru ori, – repetă Nikolai, cu luare-aminte.
— Întâi de trei ori, uite aşa!
Şi ciocăni în masă, cu degetul îndoit, nurnărând:
— Un, doi, trei! Te opreşti puţin şi mai baţi a dată.
Am înţeles.
— O să-ţi deschidă un mujic roşcovan şi o să te-ntrebe: „Ai venit după moaşă?” Şi-ai să răspunzi:Da, din partea fabricantului!” Atât, nici un cuvânt mai mult, şi el are să
priceapă despre ce este vorba!
Şedeau aplecaţi unul către altul, amândoi voinici, cu capetele apropiate şi vorbeau, stăpânindu-şi glasurile, iar mama, cu braţele încrucişate pe piept, stătea lângă masă şi-i privea. Toate ciocăniturile şi sem-nâie acelea tainice, întrebările şi răspunsurile dinainte hotărâte, o făceau să
zâmbească în de sine, spu-nându-şi:,Au rămas tot copii”.
Lampa din perete lumina pe podea nişte căldări teşite şi nişte bucăţi de tablă de acoperiş. Un miros de rugină, de vopsea de ulei şi de tencuială umedă umplea încăperea.
Ignat purta un pardesiu gros, de toamnă, dintr-o stoâă
păroasă, care-i plăcea, pare-se, foarte mult; mama vedea cu cit drag îşi mângâia mânecile cu palma, cum îşi sucea grumazul puternic ca să se poată privi. Şi în piept i se zbătea un gând duios: „Copii! Dragii de ei”…
— Aşa! – zise Ignat, ridicându-se. • – N-ai să urţi, vra să zică: întâi te duci la Muratov şi-ntrebi de moşu…
— Las'că ţin minte! – răspunse Vesovşcikov. Dar Ignat, pesemne, nu era tocmai încredinţat, pentru că îi mai spuse încă o dată toate ciocăniturile, cuvintele şi semnele şi abia după aceea îi întinse mâna:
— Multă sănătate la toţi! Să ştii că-s oaiuoni tare de treabă, ai să vezi…
Se privi din nou, mulţumit, îşi mângâie cu palmele pardesiul şi se întoarse către mama:
— Pot să plec?
— Ai să nimereşti drumul?
— Las' că-l nimeresc eu… Vra să zică, la revedere, tovarăşi!
Şi plecă grav, cu umerii ridicaţi, cu pieptul scos în afară, cu căciula nouă trasă pe-o ureche şi cu mâi-nile în buzunar. Pe tâmple îi fluturau cu voioşie câr-lionţii aurii.
— In sfârşit, iac şi eu o treabă! – zise Vesovşcikov, apropiindu-se de mama.
