Râzând încetişor, îşi şterse faţa cu poala sumanului şi urmă:
— Ei, dar badea Mihailo, ştii, nu-şi pierde firea cu una, cu două. „Ignat, zice, dă fuga la oraş! Ţi-aduci aminte de femeia aceea în vârstă?” Şi scrise la iuţeală un răvaş. „Na, du-te…!”
O iau pe brânci prin tufişuri şi-i aud cum se apropiau târâş!
Erau mulţi ai naibii, năvăleau din toate părţile, diavolii, şi făceau o gălăgie! înaintau în lanţ strâns de jur împrejurul dohotăriei. M-am ascuns într-un hăţiş de tufe, iar ei au trecut pe-alături. M-am strecurat mai departe, m-am ridicat în picioare şi – ia-o la sănătoasa, băiete! Două nopţi şi-o zi întreagă, am mers aşa, fără popas.
Se vedea că era mulţumit de el; în ochii căprui avea un licăr de zâmbet, iar buzele pline şi roşii îi fremătau.
— Iţi fac îndată ceai, ca să te încălzeşti! – spuse mama, luând cu grabă samovarul.
— Să-ţi dau mai întâi răvaşul…
Ridică anevoie un picior şi, gemând şi strâinbându-se de durere, ii puse pe scaun.
Nikolai se ivi în uşă.
— Noroc, tovarăşe! – zise el, îngustându-şi ochii.
— Dă-mi voie să te ajut.
Se aplecă şi începu să-i deslacă obiala murdară.
— Nu, nu! – se împotrivi încet ilăcăul, trăgân-du-şi piciorul şi, clipind mirat din ochi, privi către mama.
Fără să ia seama la privirea lui, dânsa îi spuse lui Nikolai:
— Trebuie să-i frecăm piciorul cu spirt…
— Neapărat!… – încuviinţă Nikolai. Ignat fârnii, încurcat.
Nikolai găsi biletul, îl desfăcu, îşi apropie de ochi jhârtia cenuşie şi mototolită şi citi cu jumătate de 'las:,Să nu laşi, mamă, treburile baltă; spune-i cucoanei celei înalte să nu ne uite, să scrie cit mai mult despre treburile noastre, o rog.
Rămâi cu bine!
Rlbin”
Nikolai lăsă în jos, încet, mâna în care ţinea bHe-ţelul şi spuse cu îneântare:
— Asta-i nemaipomenit! Minunat!
Ignat se uita la ei, mişeându-şi anevoie degetele murdare de la piciorul desculţ; mama, ferindu-şi obrazul scăldat de lacrimi, veni lângă el cu un lighean de apă, se aşeză pe duşumea şi întinse mâinile spre piciorul lui, dar Ignat şi-l trase repede şi-l băgă sub scaun, strigând speriat:
— Ce vrei să faci?
— Fă bine şi dă picioru-ncoace…!
— Aduc îndată spirt, – zi-se Nikolai.
Flăcăul îşi vârî şi mai tare piciorul sub scaun, mormăind:
— Ce-i asta? Că doar nu-s la spital… Mama începu să-i descalţe celălalt picior.
Ignat trase scurt, cu larmă, aerul pe nas şi, îndoindu-şi anevoie grumazul, se uită la dânsa de sus în jos, cu gura caraghios căscată.
— Ştii, – spuse mama cu glas tulburat, – pe Miliail Ivanovici l-au bătut…
— Ce spui! – strigă înăbuşit şi înfricoşat flăcăul.
— Da. Aşa l-au adus la Nikolskoie, iar acolo l-au mai bătut şi uriadnicul, şi pristavul, lovindu-l şi peste obraz, şi peste cap, şi cu piciorul… până la sânge!
— La asta se pricep, – zise flăcăul, încruntâiul sprâncenele.
Umerii i se cutremurară.
— Mi-e frică de ei ca de dracii! Dar mujicii n-au sărit să-l bată?
— Doar umil, şi acela, pentru că i-a poruncit pristavul.
Ceilalţi nu, ba unii i-aţi luat chiar apărarea, ziceau că nu-i voie să bată oamenii…
— De, au cam început să priceapă şi mujicii cum stau lucrurile.
— Sunt şi la ţară oameni cu cap…
— Dar unde nu sunt? Nevoia îl lace pe om să se deştepte.
Sunt peste tot, numai că e greu să-i afli.
