— Mi se urâse. Pentru ce-am fugit din închisoare? Ca să
stau ascuns? Acolo, cel puţin, învăţam ceva: Pa vel îmi vira atâtea în cap, că-ţi era mai mare dragul! Ei, Nilovna, dar ce s-a hotărât cu evadarea?
— Nu ştiu! – răspunse dânsa şi,' fără să vrea, oltă.
Nikolai îşi lăsă mâna grea pe umărul mamei şi, apropiindu-şi faţa de a ei, vorbi:
— Să le spui că-i foarte uşor, şi să vezi c-au să te asculte!
Gândeşte-te şi dumneata: uite, aici' e zidul închisorii şi lângă
zid e felinarul. In faţă e un loc viran: la stânga – cimitirul; -la dreapta – străzile, oraşul. Lampagiul vine să cureţe felinarul ziua, sprijină scara de zid, se urcă, agaţă cârligele scăriţei de frânghie de muchia zidului, o lasă în curtea închisorii şi… o ia din loc! Cei dinăuntru au să ştie ora când o să se-ntâmple treaba asta şi au să-i roage pe deţinuţii de drept comun să
facă tămbălău ori au să-l Iacă chiar ei singuri, în care timp cei ce trebuie să evadeze se urcă pe scăriţă, sar zidul, unu-doi şi gata!
Arătând cum se va face evadarea, gesticula înflăcărat şi, după planul lui, totul era simplu, limpede şi cu dibăcie pus la cale. Mama îl ştia greoi, neîndemî-natic. Ochii lui, înainte vreme, priveau posomoriţi, cu inânie şi neîncredere; acum, însă, erau parcă larg deschişi asupra vieţii şi revărsau o lumină blinda, caldă, care-i dădea încredere şi o mişca…
— Gândeşte-te că asta are să se-ntâmple ziua. Neapărat ziua! Nimănui n-are să-i treacă prin gând că s-ar putea ca vreun deţinut să se-ncumete a fugi ziua în amiaza mare, în văzul întregii închisori…
— Dar dacă-i împuşcă?
— Cine? Soldaţi nu sunt, iar gardienii bat cuie cu revolverele lor…
— Nu ştiu ce să zic, dar mi se pare că e prea uşor…
— Ai să vezi că aşa şi este! Numai să vorbeşti neapărat cu ei.
Eu am pregătit totul: şi scara de frânghie şi cârlige; gazda mea o s-o facă pe lampagiul…
Afară, se auziră paşi, hârâit de tuse, zăngănit ele tablă.
— Uite ca vine şi el! – zise Nikolai.
Pe uşei deschisă pătrunse mai întâi o cadă de tablă, iar îndărătul ei mormăia un glas răguşit:
— Hai, intră dracului odată…!
Apoi se ivi un cap rotund, cărunt de tot, fără căciulă, cu mustăţi stufoase, cu ochi bulbucaţi şi plini de bunătate.
Nikolai îi ajută să bage cada înăuntru şi, în urma ei, apăru un om înalt, adus de spate; umâlându-şi obrajii raşi, birui un acces de tuse, scuipă şi salută răguşit:
— Sănătate bună…
— Ei, hai, întreabă-]! – o îndemnă Nikolai pe mama.
— Pe mine? Ce anume?
— In chestia evadării…
— A-a! – exclamă omul, ştergându-şi mustaţa cu degetele-i înnegrite.
— Uite, Iakov Vasilievici, dânsa nu vrea să creadă că-i aşa de uşor.
— Hm, nu crede? înseamnă că nu vrea să creadă. Iar noi doi vrem şi de aceea credem! – răspunse liniştit gazda, dar îndată
se frânse de mijloc, apucat de o nouă dezlănţuire de tuse înăbuşită. O birui şi pe aceasta, însă rămase multă vreme pironit în mijlocul odăii, suflând din greu, irecându-şi pieptul şi cercetând-o pe mama cu ochii lui bulbucaţi.
— Hotărârea trebuie s-o ia Paşa şi ceilalţi tovarăşi! – spuse Nilovna.
Nikolai îşi plecă îngândurat capul.
— Cine-i Paşa? – întrebă tinichigiul, lăsându-se pe un scaun.
— Fecioru-meu.
— Cum îl cheamă?
— Pavel Vlasov.
Omul dădu din cap, îşi scoase punga de tutun şi, în timp ce-şi umplea luleaua, vorbi în fraze scurte:
— Am auzit de el. Nepotu-meu îl cunoaşte. E închis şi nepotu-meu. II cheamă Evcenko. N-ai auzit de el? Pe mine mă
cheamă Gobun. în. scurtă vreme, o să bage tot tineretul la-nchisoare; atunci să vezi loc pentru noi, bătrânii, să ne lăfăim în toată voia.
Ofiţerul cela de jandarmi mi-a făgăduit chiar c-o să-l trimeată în Siberia pe nepotu-meu. Şi o să-l trimeată, porcul de câine!
După ce îşi aprinse luleaua, începu a vorbi cu Nikolai, scuipând într-una pe podea:
