— Mâine trebuie să mă duc să-l văd; straşnic flă-căiaş, ai?
— Da…
— Trebuie s-avem grijă de el; e deştept foc! – zise doctorul la plecare., – Uite, din tineretul acesta are să iasă adevărata intelectualitate proletară, care o să ne ia locul când ne vom strămuta acolo unde, probabil, nu există contradicţii de clasă…
— Dar limbut eşti astăzi, Ivan.
— Fiindcă sunt vesel. Aştepţi, deci, să te ridice? Iţi doresc odihnă bună la-nchisoare.
— Mulţumesc, dar nu mă simt obosit.
Mama îi asculta, bucuroasă că poartă atâta grijă tânăruiui muncitor.
După ce-l petrecură pe doctor, mama şi Nikolai se aşezară
să mănânce câte ceva şi să bea ceai, vorbind încet şi aşteptându-se în orice clipă la o vizită de noapte. Nikolai îi povesti îndelung despre tovarăşii lui care se aflau în deportare, despre cei care evadaseră şi lucrau mai departe sub nume false. Pereţii goi ai odăii respingeau sunetul domol al glasului său, ca şi cum ar fi fost surprinşi şi s-ar fi îndoit de adevărul poveştilor acestora despre nişte eroi modeşti, care-şi dăriuau în chip cu totul dezinteresat torţele lor măreţei cauze a înnoirii lumii. Umbre calde veneau s-o cuprindă cu drag. pe mama, umplându-i inima de dragoste pentru toţi oamenii aceştia necunoscut», care, în închipuirea ei, se contopeau într-un singur om, un uriaş plin de îndrăzneală şi de o putere fără de istov. încet, dar necurmat, el umblă pe părnânt.
curăţind cu mâiniâe lui, îndrăgostite de propria lor muncă, mucegaiul de veacuri al minciunii, dezvăluind în faţa oamenilor adevărul simplu şi limpede al vieţii. Şi acest măreţ
adevăr, reînviind. îi cheamă pe toţi cu aceeaşi dragoste şi le făgăduieşte tuturor liberarea de sub stăpânirea celor trei, monştri: lăcomia, răutatea şi minciuna, care au robit şi au înspăimântat întreaga lume cu torţa lor neruşinată…
Imaginea aceasta trezea în sufletul mamei un simţământ
asemănător aceluia cu care îngenunchea odinioară în faţa icoanei, încheind, printr-o rugăciune de recunoştinţă, o zi care i se păruse mai uşoară dectt celelalte. Acum uitase zilele acelea, iar simţământul pe care i-l stârneau ele creştea, se făcea tot mai luminos şi mai plin de bucurii, i se înrădăcina tot mai adânc în suflet şi, vibrând necontenit, ardea din ce în ce mai viu.
— Dar văd că jandarmii nu mai vin! – souse Nikolai, întrerupându-<=i povestirea.
— Să-i ia naiba!
— De acord! Cred că e timpul să te duci la culcare, Nilovna.
Trebuie să fii grozav de obosită şi-ţi mărturisesc că nu te-am crezut atât de tare. Câte îră-mântări, câte griji, şi ce uşor ştii să le înduri pe toate! Numai părul îţi cărunţeşte prea degrabă. Hai, du-ie de te odihneşte!
XX.
Mama se trezi în larma unor puternice bătăi în uşa bucătăriei. Cineva bătea într-una cu o răbdare îndărătnică.
Afară era încă întuneric şi, în liniştea sfârşi-tului de noapte, bătăile, care cădeau în ropot stăruitor, o îngrijorară.
Îmbrăcându-se în grabă, mama ieşi repede în bucătărie, se apropie de uşă şi întrebă:
— Cine-i?
— Eu! – răspunse o voce necunoscută.
— Cine?
— Deschideţi! – se auzi, încet şi rugător, glasul celui de afară.
Mama trase zăvorul, împinse uşa cu piciorul şi în odaie intră
Ignat, spunând bucuros:
— Vra să zică n-am greşit!
S19
Era stropit de glod pân' la brâu, avea faţa pămâritie şi ochii înfundaţi; doar părul cârlionţat răzbea nea-stâmpărat de sub căciulă.
— La noi e jale! – şopti el după ce închise uşa.
— Ştiu…
Flăcăul rămase surprins. Clipi din ochi şi întrebă: '- De unde ştii? Mama îi spuse în grabă, pe scurt.
— Dar ceilalţi doi tovarăşi… i-au ridicat şi pe ei?
— Nu erau acolo. Plecaseră la recrutare! Cu badea Mihailo au ridicat în totul cinci inşi…
Trase adine aerul pe nas şi adaose zâmbind:
— Eu am scăpat. Acuma m-o fi căutând…
— Dar cum ai scăpat? – îl întrebă mama. Uşa dinspre odaie se deschise încetişor.
— Eu? – făcu Ignat, aşezându-se pe scaun şi rotindu-şi ochii în jur.
— Puţin înainte să dea năvală ei, vine-n goană pădurarul şi ne strigă pe geam: „Păzea, băieţi, că vin peste voi…!”
