renunţe! Are să fugă din Siberia.
Mama oftă şi răspunse încet:
— Ce să fac? El ştie cum e mai bine…
— Hm! – făcu Nikolai după o clipă, privind-o prin ochelari.
— Tare bine ar ii dacă mujicul acela ar veni mai degrabă!
Trebuie să scriu neapărat un articol despre cazul lui Râbin, pentru cei de la ţară. Lui nu poate să-i strice, de vreme ce se ţine atât de dârz. Am să-l scriu chiar astăzi, iar Liudmila o să-l tragă la repezeală la tipar… Dar cum facem ca să ajungă
foaia acolo?
— O duc eu…
— A nu, mulţumesc! – se împotrivi pe loc Nikolai.
— Mă gândesc dacă nu ne-ar putea fi de folos Vesovşcikov.
Ce zici?
— Să vorbesc cu el?
— încearcă! Şi spune-i ce are de făcut.
— Dar eu ce-o să am de făcut?
— N-ai grijă!
Nikolai se aşeză să scrie articolul. Mama începu să facă
rânduială pe masă, uitându-se la el; vedea cum îi tremura şi i se mişca peniţa în mină, acoperind hârtia cu şiruri negre de cuvinte. Uneori începea să-i tremure.pielea pe ceafă; atunci Tşi dădea capul pe spate şi închidea ochii; iar tremurul îi scutura bărbia. Mama se simţea tulburată.
— E gata! – zise el, ridicându-se.
— Ascunde hârtia asta la dumneata. Să ştii însă că, dacă vin jandarmii, o să te caute şi pe dumneata.
— Dă-i încolo! – răspunse dânsa liniştită. Către seară, veni doctorul Ivan Danilovici.
— De ce s-or fi alarmat autorităţile aşa deodată? – spuse el alergând prin cameră.
— Noaptea asta s-au făcut şapte percheziţii. Dar unde-i bolnavul?
— A plecat de-aseară! – răspunse Nikolai.
— Azi e sâmbătă, are cerc de lectură şi cum putea, mă rog, să lipsească…
— Ei bine, dar e o prostie să te duci la cercul de lectură cu capul spart…
— Am încercat şi eu să-l conving, dar a îost zadarnic…
— De, are şi el poftă să se grozăvească în faţa tovarăşilor săi,
– zise mama.
— Uitaţi-vă, adicăte, la mine, mi-am vărsat sângele…
Doctorul o privi, făcu o mutră spăimântătoare şi-i spuse cu dinţii încleştaţi:
— U-u, fioroaso…
— Ei hai, Ivan, pleacă. Aici n-ai nimic de făcut, r noi aşteptăm musafiri! Nilovna, dă-i hârtia…
— încă una? – întrebă doctorul.
— Poftim! Ia-o şi du-o la tipografie.
— Am înţeles. Am s-o duc. Asta-i tot?
— Tot. Vezi că la poartă e un agent.
— L-am văzut. Şi la uşa mea e unul. Ei, la revedere! La revedere, femeie fioroasă! Dar ştiţi, prieteni, că bătaia ceea de la cimitir s-a dovedit a îi în cele din urmă o treabă foarte bună? Tot oraşul vorbeşte de treaba asta. Articolul tău e minunat şi a venit la tanc. întotdeauna am fost de părere că, decât o îm-păcăciune strâmbă, mai bine o bătaie dreaptă…
Bine, bine, du-te…
— Nu eşti prea politicos, precum văd! îţi strâng mina, Nilovna! Şi totuşi, băiatul n-a tăcut bine c-a ieşit. Ştii unde locuieşte?
Nikolai îi dădu» adresa.
