din somn…
Pieptănându-şi barba încâlcită, Stepau o întrebă cum ar putea s-o găsească la oraş; mamei i se păru că faţa mujicului era acum mai închegată, trăsăturile mai adâncite. Când se aşezară să-şi bea ceaiul, omul spuse zâmbind:
— Ciudată întâmplare!…
— Care? – întrebă Tatiana.
— Iacă, întâlnirea asta a noastră! A îost aşa de simplu.
Alama răspunse îngândurată, dar cu adâncă încredinţare:
— In treaba asta, totu-i tare simplu.
La despărţire, gazdele se purtară cumpănit, rostind vorbe puţine, dar arătând multă grijă ca ujama să aibă tot ce-i trebuie pe drum.
În brişcă, mama se gândea că mujicul acela are să
pornească la lucru cu băgare de seamă, tară larmă, neobosit ca o cârtiţă. Şi necontenit are să răsune în preajma lui glasul nemulţumit al nevesti-şi, necontenit au să iulgere ochii ei verzi, pentru că niciodată, cit va trăi, n-are să se aline într-însa durerea amară, aprigă;-i însetată de răzbunare, durerea maniei care îşi plânge copilaşii pierduţi.
Îşi aduse aminte de Ribm, de ţaţa lui însângerată, de văpaia care-i ardea în ochi, de cuvintele lui şi inima i se strânse îndurerată de conştiinţa amară a neputinţei sale în faţa acelor fiare; şi, tot drumul până la oraş, pe fondul cenuşiu al zilei de toamnă, se ridica uriaşă făptura lui Mihailo, cu barba întunecată şi cămaşa siî-şiată, cu mâinile legate la spate, cu părul vâlvoi, înveş-mântat în aureola mâniei îndreptăţite şi a credinţei în dreptatea cauzei sale. Mama se gândea la toate aceâe nenumărate sate pitulate pe tot cuprinsul, la cei care»
adăstau în taină ceasul dreptăţii şi la miile de oameni care munceau toată viaţa fără noimă, fără să crâc-nească şi iară
să aştepte nimic bun.
Viaţa i se înfăţişa ca un pământ deluros şi nelucrat, tare îşi aşteaptă mut şi încordat lucrătorii, făgăduind tăcut mâinilor lor libere şi cinstite: „însămânţaţi-mă cu grăunţele înţelepciunii şi ale dreptăţii şi am să vi le rodesc însutit!”
Gândividu-se la.izbânda ei, mama simţea în adiueul pieptului un freamăt dulce de bucurie şi, ruşinată, se grăbea să-l înăbuşe.
XIX.
Când ajunse acasă, Nikolai îi deschise uşa; ţinea o carte în mână şi avea părul ciufulit.
— Te-ai şi întors? – strigă el bucuros.
— Aşa degrabă?
Ochii lui buni clipeau mărunt sub ochelari; aju-tând-o să se dezbrace şi privindu-i faţa cu. un zâmbet plin de dragoste, îi istorisi cele întâmplate în lipsa ei:
— Astă-noapte mi-au făcut percheziţie. Când m-am pomenit cu ei acasă, mă întrebam care să fie pricina şi îndată m-am gândit la dumneata, să nu ţi se fi în-tâmplat ceva. Dar nu m-au arestat. Dacă te-ar fi arestat pe dumneata, nu m-ar fi lăsat nici pe mine…!
O însoţi în sufragerie, vorbind mai departe cu însufleţire:
— De data aceasta, cred c-att să mă dea afară din. slujbă, dar să ştii că nu-mi pare rău deloc. M-am săturat să tot număr câţi ţărani fără cai avem!
Încăperea era răvăşită toată, de parcă un uriaş, cuprins de o besmetică poftă de zbenguială, ar fi zgâlţâit din stradă
zidurile casei, întorcându-i tot cuprinsul pe dos. Portretele zăceau aruncate pe jos, tapetele erau smulse de pe pereţi şi spânzurau sfâşiate, într-un loc o scândură din duşumea fusese ridicată, pervazul ferestrei era scos din zid, iar în faţa sobei, cenuşa era împrăştiată pe podea. La vederea acestui tablou, pe care-l mai văzuse de atâtea ori, mama clătină din cap, privindu-l îndelung pe Nikolai, fiindcă presimţea o schimbare în sufletul său.
Pe masă, lângă samovarul stins, zăceau farfurii şi ceşti murdare, salam şi brânză puse pe hârtie în loc de farfurie, bucăţi şi fărâmituri de pâine, cărţi, cărbuni căzuţi din samovar. Mama surâse. Nikolai zâmbi şi el, stânjenit:
— Am mai întregit şi eu, cum m-am priceput, tabloul pogromului, dar nu-i nimic, Nilovna, nu-i nimic! Bănuiesc c-au să se-ntoarcă iar şi de aceea nici n-am adunat lucrurile.
Ei, cum ai călătorit?
Întrebarea căzu asupra mamei ca o lovitură grea în piept; în faţa ochilor îi răsări chipul lui Râbin şi se simţi vinovată că
până atunci nu spusese nimic despre el. Aplecându-se îşi trase scaunul mai aproape de Nikolai şi, străduindu-se să
rămână liniştită, grijulie să nu scape ceva din toată
întâmplarea, începu a povesti:
— L-au ridicat…
Pe faţa lui Nikolai se văzu o tresărire:
— Da?
Mama îi curmă vorba cu o mişcare a mâinii, apoi urmă, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa dreptăţii însăşi, pentru a se plânge împotriva schingiuirilor la care fusese supus un om. Rezemat de speteaza scaunului, Nikolai asculta palid, muşcându-şi buza. îşi scoase încet ochelarii, îi puse pe masă şi îşi trecu mâna peste obraz, ştergându-şi parcă o nevăzută pânză de păianjen. Trăsăturile feţei i se ascuţiră, pomeţii îi ieşiră ciudat în afară, nările îi tremurau; mama nu-l văzuse niciodată
astfel şi se simţi oarecum înfricoşată.
Când sfârşi, Nikolai se ridică şi se plimbă prin odaie aproape un minut, tăcut, cu pumnii vârâţi adine în buzunar. După
aceea rosti printre dinţi:
— Pesemne că e un om foarte tare, un om de mare voinţă.
