— Asta-i socoteală mare, nu glumă! Totul e chibzuit, ehei, larg de tot! – urmă Stepan.
— Cuprinde tot pământul! – mai adaose Piotr.
XVIII.
Mama stătea rezemată de perete, cu capul sus, şi asculta vorba cumpănită a celor doi ţărani care chibzuiau asupra celor spuse de dânsa. Tatiana se Ffiică, îşi roti privirea în jur şi se aşeză iarăşi. Ochii ei verzi aveau o scânteiere aspră, când strecurau câte o privire nemulţumită şi dispreţuitoare către cei doi bărbaţi.
— Pesemne c-ai suferit multe în viaţă! – spuse ea deodată, întorcându-se către mama.
— Destule! – răspunse mama.
— Tare frumos ai grăit! Vorbele dumitale parcă-ţi cuprind şi-ţi înalţă inima; stai aşa şi te gândeşti: doamne, de ce nu mi-e dat şi mie să văd măcar o dată asemenea oameni şi viaţa pe care o duc dânşii. Cum trăim noi? Ca oile! Iaca, eu ştiu carte,
mai citesc câte ceva, cuget în de mine, uneori nu-mi dau pace gândurile cât îi noaptea de mare! Da' ce folos? Dacă nu cuget, mă prăpădesc de-a surda, iar dacă cuget tot aceea-i!
Avea un licăr de surâs în ochi; când şi când vorba i se frângea deodată, ca un fir de aţă tăiat în dinţi. Cei doi mujici tăceau. Vântul mâugâia ferestrele, luneca foşnind pe acoperişul de paie, vuia în hogeag. Un câme urla. Când şi când, stropi răzleţi de ploaie loveau alene în geam. Flăcăruica lămpii zvâcnea, pălea, dar peste o clipă lumina iarăşi vioaie şi lină.
— Am ascultat tot ce-ai spus: da, pentru asta trăiesc oamenii! Şi mi se pare tare ciudat: te ascultam şi-mi dădeam seama că toate acestea le ştiam şi eu! Şi nu le-am auzit până
acum niciodată, de la nimeni, şi nici nu m-am gândit vreodată
1a lucrurile astea…
— Să mâncăin ceva, Tatiana, şi apoi să stingem lumina –
zise Stepan posomorit, cu glas scăzut.
— Au să bage de seamă oamenii: „La alde Ciumakov a ars lumina pină târziu”. Pentru noi nu-i nimic, dar poate că nu-i bine pentru musafira noastră…
Tatiana se sculă şi se îndreptă către vatră…
— Da-a! – grăi încetişor Piotr, zâmbind.
— De-aci înainte, trebuie să fii cu ochii în patru, cumetre!
Când o răzbi gazeta în popor…
— Nu-i vorba de mine. Chiar dacă m-or aresta aţi;a pagubă!
Nevastă-sa se apropie de masă şi-i spuse:
— Dă-te mai încolo…
El se ridică, se trase mai deoparte şi, privind-o cum punea masa, îşi urmă vorba cu un zâmbet în colţul gurii:
— Viaţa noastră nu face nici doi bani! Nici o ceapă
degerată…
Mama avu o pornire de milă faţă de omul acesta, pe care acum îl simţea mai aproape de inima ei. După ce le vorbise, era parcă uşurată de povara întunecată a întâmplăriior de peste zi; era mulţumită de sine şi putea iarăşi să găsească
pentru fiecare un cuvânt bun şi cald.
— N-ai dreptate, prietene! – zise dânsa.
— Omul nu trebuie să se împace cu preţuirea pe care găsesc cu cale să i-o dea cei ce n-au nevoie decât de sângele lui.
Dumneata trebuie să-nveţi a te preţui singur, dinlăun-trul dumitale, nu pentru duşmani, ci pentru prieteni…
— Apăi ce prieteni avem noi! – spuse încet mujicul.
— Aici prietenia ţine taman bine până la cea din-tâi bucăţică
pe care trebuie s-o împărţeşti…
— Ascultaţi ce vă spun, poporul are prieteni!
— O fi având, dar nu aici. Asta-i! – răspunse Stepan îngândurat.
— Trsbuie să vă faceţi prieteni şi aici!
Stepan rămase o clipă pe gânduri, apoi încuviinţă:
— De, ar trebui…
— Poftiţi la cina! – îi chemă Tatiana.
La masă, Piotr care până atunci stătuse tăcut, copleşit şi oarecum descumpănit de cele ce spusese mama, se învioră şi începu a vorbi iarăşi cu multă însufleţire:
