spună la fel. Nu-i bine?
Dându-şi seama că până la urmă doctorul şi Liudmiia au să
cedeze în faţa dorinţei ei aprige, mama vorbea cu o stăruinţă
tot mai mare, căutând să-i înduplece; iar ei se învoiră.
— Daoă-i aşa, du-te, – încuviinţă doctorul nu tocmai, convins.
Liudmila tăcea, plimbându-se îiigânaurată prin odaie.
Acum, faţa îi era trasă şi întunecată, muşchii gâtului îi erau vădit încordaţi, ca şi când i s-ar fi îngreunat deodată capul şi i s-ar fi lăsat, fără vrerea ei, în piept. Mama observă acest lucru.
— Pe mine, toţi vreţi să mă feriţi de primejdie! – spuse ea zâmbind.
— Dar pe voi nu vă feriţi deloc…
— Nu-i adevărat! – răspunse doctorul.
— Ne păzim şi noi, suntem datori să ne păzim! Şi-i certăm grozav pe cei care-şi irosesc degeaba forţele. Aşa, să ştii! Şi acum uite ce-i: foile ai să le primeşti la Sară-.
ti dădu toate lămuririle, după care o privi drept în faţă şi-i spuse:
— Ei, îţi urez izbândă!
Apoi plecă, parcă tot nemulţumit de ceva. Când uşa se închise în urma lui, Liudmila veni lângă mama, râzând fără
glas:
— Eu te înţeleg…
Luând-o de braţ, se plimbau amândouă încet, prin odaie:
— Am şi eu un fiu. Are treisprezece ani; e la tată-său.
Bărbatti-ineu e substitut de procuror. Copilul e la dânsul. Mă
gândesc adesea: ce va ieşi din el?
O clipă glasul lin îi tremură; apoi vorbirea ei curse iarăşi molcom, îngândurată:
— II creşte un duşman conştient al acelor care-mi sunt dragi şi pe care-i socotesc cei mai buni oameni de pe faţa pământului. S-ar putea ca fiul meu să-mi fie într-o zi duşman.
La mine nu poate să stea, pentru că eu trăiesc sub nume fals.
Nu l-am văzut de opt ani şi e atât de mult…' opt ani!
Oprindu-se în faţa ferestrei, privi cerul pal, pustiu, şi urmă:
— Dacă ar fi lingă mine, aş avea şi eu mai multă putere, n-aş mai simţi în inimă rana aceasta, care mă chinuie
necontenit. Şi chiar mort dacă l-aş şti, tot mi-ar fi, poate, mai uşor…
— Draga mea i – spuse mama în şoaptă, cu inima strânsă de milă.
— Dumneata eşti fericită! – zise Liudrnila suri-zând.
— E frumos, e minunat ca mama şi lini sa meargă împreună, dar minunea aceasta se întâmplă aşa de rar!
Vlasova se trezi spunând, aproape fără să-şi dea seama:
— Da, e aşa de bine!
— Apoi, ca şi când i-ar fi împărtăşit o taină, continuă cu glas scăzut:
— Dumneata, Nikolai Ivanovici, şi toţi cei care luptaţi pentru adevăr şi dreptate mergeţi, tot aşa, unul lângă altul! Oamenii se înfrăţesc diutr-o dată şi eu vă înţeleg pe toţi. Cuvintele nu le înţeleg, dar toate celelalte, le înţeleg!
— Da, aşa este! – murmură Liudmila.
— Aşa este…
Mama îşi sprijini mâna pe pieptul ei şi, apăsând-o uşor, în ritmul gândurilor ei, vorbi aproape în şoaptă, văzânci parcă
aievea ceea ce spunea.
— S-au ridicat copiii din toată lumea! Asta înţeleg eu, că au pornit paşnic copiii pe tot păinântul, toţi, de pretutindeni, spre acelaşi ţel! Au pornit inimile cele mai bune, cele mai curate, au pornit laolaltă oamenii cei mai cinstiţi în cuget, împotriva a tot ce e rău, fără să se uite înapoi şi merg şi strivesc minciuna sub paşii lor vânjoşi. Tineri, voinici, ei îşi pun puterea lor de neînvins în slujba aceluiaşi ţel – dreptatea!
Au pornit să biruie toată suferinţa omenirii, s-au ridicat ca să
măture toate nenorocirile de pe iată părtinitului, ca să
înfrângă tot ce e rău şi hâd – şi vor. birui. „Vani aprinde un soare nou” – mi-a spus unul din ei – şi-l vor aprinde! „Vom uni toate inimile zdrobite într-o singură inimă” – şi le vor uni!
Ii reveneau în minte cuvinte din rugăciunile uitate şi, încinse în focul credinţei celei noi, ele ţâşneau din inima ei ca nişte scântei.
— Mergând pe calea adevărului şi a înţelepciunii, copiii aduc lumii căldura iubirii, înveşmântâncf-o în noi slăvi cereşti, luminând totul cu văpaia nepieritoare a sufletului lor. Se plămădeşte o viaţă nouă în'flacăra iubirii lor pentru întreaga lume. Şi cine poate să stingă această iubire? Cine? Mai este oare o altă putere mai mare decât asta, care s-o poată
învinge? Păinântul a născut-o şi suflarea toată, viaţa însăşi vrea şi aşteaptă biruinţa ei, toată suflarea!
Deodată se trase înapoi şi, istovită de tulburare, se lăsă pe un scaun, răsuflând din greu. Liudmila se depărta şi ea, fără
zgomot, încet, ca şi când s-ar fi temut să nu năruie ceva. Se mişca mlădios prin cameră, cu privirea aţintită undeva, departe, şi era parcă mai înaltă, mai dreaptă, mai subţiratică.
Faţa ei slabă şi severă arăta o puternică adâncime în gânduri, iar buzele îi erau strânse nervos. In liniştea din odaie, mama se regăsi îndată; văzând starea sufletească a Liudmilei, întrebă încet, cu o înfăţişare oarecum vinovată:
— Am spus, poate, ceva ce nu se cuvenea? Liudmila se întoarse dintr-o dată către dânsa, o privi * speriată parcă şi, întinzând mâinile ca şi când ar fi vrut să oprească în loc ceva, îi spuse cu înfrigurare:
_ Nu, aşa este, aşa! Dar să nu mai vorbim despre asta.
