— El? Mi-a răspuns aşa: „Suntem mulţi… Da, mulţi”, a zis…
Şi uitându-se iscoditor în ochii ei, urmă zâmbind:
— Straşnic om… tare, cum n-am mai văzut! Şi plin de îndrăzneală… Le-a spus-o verde-n faţă: „Eu am făcut!” Ceilalţi îl băteau şi el îi da cu gura înainte…
Glasul lui domol şi şovăielnic, faţa nedesăvârşită parcă, ochii senini şi sinceri o linişteau tot mai mult. In locul mâhniri: şi îngrijorării de până atunci, simţi în suflet o siâşietoare milă
pentru Râbin. Fără a ^e mai stăpâni slobozi un strigăt înăbuşit în care clocotea o neaşteptată şi amară inânie:
— Tâlhari! Fiare! Şi izbucni în plâns.
Alujicul se depărta, clătinând abătut din cap.
— Apăi şi-a câştigat stăpânirea la prieteni, n-am ce zice!
Şi, întorcându-se deodată către mama, rosti cu glas de taină:
— Iacă, am să-ţi spun cinstit, eu chitesc că-n geamantan ai gazete. Aşa-i?
— Da, – răspunse mama simplu, ştergându-şi lacrimile.
— I le aduceam lui.
Încruntând din sprâncene, ţăranul îşi cuprinse barba în pumn şi cată într-o parte, tăcut.
— A ajuns şi la noi gazeta şi cărţile. II cunoşteam pe omul acela… L-am mai văzut şi-n alte rânduri!
Contenind din vorbă, rămase o vreme pe gânduri, apoi întrebă:
— Ei, şi acum ce-ai de gând să faci cu toate alea… cu geamantanul?
Mama îl privi şi-i răspunse că' şi când l-ar fi înfruntat:
— Vi-l las vouă…!
Nu se miră, nu se împotrivi, ci spuse doar scurt:
— Nouă…
Dând din cap în semn de încuviinţare, îşi slobozi barba din strânsoarea pumnului şi, pieptănând-o cu degetele răşchirate, se aşeză.
În mintea mamei stăruia cu o neînduplecată îndărătnicie scena schingiuirii lui Râbin; chipul lui îi întuneca toate celelalte gânduri, durerea şi obida ce simţea pentru dânsul îi zăgăzuiau orice altă simţire, încai nu mai putea să se gândească nici la geamantan, nici la nimic altceva. Lacrimile îi curgeau şiroaie, dar faţa-i era încruntată şi vocea nu-i tremură de fel când îi spuse gazdei:
— îi jefuiesc pe bieţii oameni, îi asupresc, îi strivesc în noroi blestemaţii!
— Puterea! – grăi încet mujicul.
— Puterea e în mâna lor… Mare putere!
— Dar de unde o au? – strigă mama cu ciudă. – lot de la noi, de la popor! Tot ce au e luat de la noi!
O scotea din fire mujicul acesta cu faţa lui senină, dar de nepătruns.
— Da-a! – făcu el îngândurat.
— Ne di jmuiesc din toate,.
Ciulind urechea, ascultă un timp cu capul întors spre uşă, apoi spuse în şoaptă: '- Vin…
— Cine?
— Ai noştri… de bună seamă…
Întâi intră nevasta şi, după dânsa, un mujic. Acesta îşi zvârli căciula într-un colţ şi, venind cu grabă către gazdă, întrebă:
— Ei?
Celălalt dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Stepane! – spuse nevasta care se aşezase lângă cuptor: –
femeia o fi vrând poate să mănânce ceva?
— Nu mi-e foame, drăguţă, mulţumesc! – răspunse marna.
Mujicul, care abia intrase, se apropie de mama şi începu a-i spune repede, cu glas dogit:
— Dacă-i aşa, să facem cunoştinţă! Pe mine mă cheamă Piotr Egorov Riabinin, iar oamenii-mi zic Sulă. Mă pricep şi eu olecuţă în treaba asta, a voastră. Ştiu carte şi nu-s tocmai prost, ca să zicem aşa…
