— Da! Am venit după dantele. Cumpăr dantele…
— Pe la noi, nu se lucrează dantele! La Tinikov şi la Darino poţi găsi, dar la noi… nu! – o lămuri fata.
— Apăi, am să trec mâine şi pe-acolo…
Plăti ceaiul şi-i dădu trei copeici fetiţei, care se bucură
grozav. Pe uliţă, lipăind mărunt cu picioarele goale pe pământul jilav, fetiţa îi spuse:
— Vrei să dau o fugă până la Darino, să le spun femeilor să
vină cu dantelele-ncoace? Că vin numaidecât. De ce să mai iei matale drumul până acolo? Douăsprezece verste, nu-i puţin…
— Nu-i nevoie, drăguţa mea! – răspunse mama, păşind alături de ea. Aerul rece îi limpezise creierul şi în mintea ei
încolţea treptat un gând, care nu era încă deplin lămurit, dar care începea a se desluşi cu anevoinţă, dar ispititor. Şi, ca să-l vadă mai degrabă închegat, mama se întreba cu stăruinţă:
„Cum să fac? Să încerc de-a dreptul, deschis, să mă bizui pe conştiinţa lui?”
Se întunecase; seara era rece şi umedă. La ferestrele izbelor se zărea din bezna de afară o lumină plăpândă, roşietică, neclintită. Câte un muget de vită pe jumătate adormită, câte un strigăt scurt, câte o chemare întâr-ziată mai tulburau când şi când liniştea din jur. O in-gândurare grea şi întunecată cuprinsese satul…
— Am ajuns! – zise fetiţa.
— Da' n-ai nimerit o izbă prea grozavă; mujicul ăsta-i tare sărac şi necăjit…
Căută dibuind uşa, o deschise şi strigă:
— Mătuşă Tatiana!
Şi o zbughi înapoi. Din întuneric, i se mai auzi o dată glasul:
— Noapte bună…!
XVII.
Mama se opri în prag şi, punându-şi mina pavăză în bătaia luminii ca să-şi ferească ochii, îşi plimbă privirea prin toată
încăperea. Izba era mică, strimtă, dar se vedea dintr-o ochire că era ţinută curat. O femeie tânără se ivi de după cuptor, salută din cap fără cuvânt şi pieri. Pe masa din fund „ardea o lampă. Alături şedea stăpânul izbei, bătând darabana în scândura mesei şi uitându-se ţintit în ochii mamei.
S23
— Poftim înlăuntru, – sptise el nu fără oarecare zăbavă.
— Tatiana, du-te degrabă de-I cheamă pe Piotr încoace!
Femeia ieşi îndată, fără a-şi ridica privirea asupra musafirei.
Aşezându-se pe o laviţă în faţa gazdei, mama cerceta din ochi odaia; geamantanul ei nu se vedea nicăieri. O linişte apăsătoare umplea toată încăperea; numai flăcăruia lămpii îşi depăna, pâlpâind, ţî-râitul ei abia auzit. In faţa mamei, chipul îngrijorat şi încruntat al mujicului se legăna ca într-o ceaţă, provocându-i un simţământ neplăcut, apăsător.
— Dar unde-i geamantanul meu? – întrebă deodată cu glas tare, surprinsă ea însăşi de această izbucnire.
Mujicul ridică din umeri şi răspunse îngândurat:
— Nu s-a pierdut, n-avea grijă… Coborând glasul, adaose mohorât:
— Adineauri, în faţa fetişcanei de la han, am spus înadins că-i gol, dar nu e gol. E ceva tare greu înăuntru!
— Da, şi?… – întrebă mama.
Mujicul se sculă, veni mai aproape şi, aplecându-se către dânsa, o întrebă în şoaptă:
— Pe omul acela îl cunoşti?
Mama tresări, dar îi răspunse hotărât:
— îl cunosc!
Răspunsul acesta scurt îi lumină parcă deodată întreaga ei fiinţă lăuntrică şi, ţâşnind afară, îi limpezi totul în jur.
Răsuflând uşurată, se aşeză mai cu temei pe laviţă.
Faţa mujicului se însenină într-un zâmbet larg.
— Am ghicit, când i-ai făcut semn şi el ţi-a răspuns. L-am întrebat la ureche, „o cunoşti pe femeia de pe cerdac?”, adică
pe dumneata…
— Şi el, ce ţi-a răspuns? – întrebă repede mama.
