— E moşier… Acum e şi zeinski nacialnik şi-i jefuieşte pe ţărani…

— Aşa-a! – tăcu Sizov îngândurat, păşind tăcut alături de tată şi privind-o cu coada ochiului. După o vreme, spuse:

— Te las cu bine, mamă! Eu o iau la stingă. Cu bine, domnişoară. Eşti cam aspră cu tatăl dumitale! Bineînţeles nu-i treaba tiiea…

— Dacă fiul dumitale ar fi un om de nimic, vătămător societăţii, un om care te-ar dezgusta… n-ai vorbi ca nune? – îl întrebă Saşa cu înflăcărare.

— Da, aş spune la fel, – răspunse, şovăind, bă-trânul.

— Asta înseamnă că adevărul iţi este mai scump decât copilul dumitale. Tot aşa şi eu ţin la adevăr mai mult decât la părintele meu.

Sizov clătină din cap şi zâmbi; apoi spuse oâtând:

— Hm! Eşti meşteră la vorbă! Dacă o s-o ţineţi mult aşa, apăi îi daţi gata pe bătrâni. Sunteţi tare dârji… Cu bine, îţi doresc toate cele bune. Dar fii mai îngăduitoare cu oamenii. Rămâi cu bine, Nilovna! Dacă-l vezi pe Pavel, spune-i că i-am auzit euvânta-rea. N-am înţeles tot, ba unele lucruri m-au cam înfricoşat… dar a vorbit cu dreptate!

Îşi scoase căciula, salutând, şi apucă fără grabă după colţul străzii.

— Trebuie să fie un om tare de treabă! – spuse Saşa, urmărindu-l cu privirea ochilor ei mari, zâmbitori.

Mamei 1 se păru că lata avea. în ziua aceea o înfăţişare mai bună, mai blinda.

Acasă se aşezară pe divan, vârâte una într-alta şi, odihnindu-selVi linişte, mama începu a vorbi iar despre plecarea Saşei la Pavel. Dusă pe gânduri, cu sprâncenele bogate uşer ridicate, fata privea undeva, departe, cu ochii ei mari şi visători; faţa ei palidă avea o expresie calmă, de contemplare.

— Mai târziu, când o s-aveţi copii, am să vin şi eu la vo', ca să-i îngrijesc. Şi n-o să trăim acolo mai prost decât aici! Pavel o să-şi găsească de lucru, are niâini de aur…

Cercetând-o din ochi, Saşa o întrebă:

— N-ai vrea să pleci acum, odată cu el? Mama îi răspunse, într-un oftat:

— Acum n-are nevoie de mine. Ba chiar l-aş stân-jeni, când ar vrea să fugă. Apoi nici nu mi-ar îngădui…

Saşa încuviinţă:

— Da, într-adevăr…

— Afară de asta, am de lucru aici! – adaose mama ca oarecare mândrie.

— Da, – răspunse Saşa îngândurată.

— Asta e bine…

Şi, scuturându-se, ca şi când ar fi lepădat deodată o povară

de pe dânsa, vorbi cu glas domol, simplu:

— Nu stă el în Siberia. Are să evadeze… sigur…

— Atunci cum rămârie cu dumneata, cu copilul, dacă…

— Asta vom vedea. Nu trebuie să ţină seama de mine, nu vreau să-l stânjenesc. O să-mi fie greu să rnă despart de el, dar am să mă descurc. Nu vreau să-i fiu piedică.

Mama simţi că Saşa era în stare să facă ceea ce spunea; i se făcu milă de ea şi o îmbrăţişa:

— Drăguţa mea, o să-ţi fie tare greu!

Zâmbind cu blândeţe, Saşa se strânse toată lângă mai n a.

Asupra acestora veni Nikolai, Era obosit şi, scoţân-du-şi paltonul, spuse cu grabă:

— Hai, Saşenka, pleacă iute, cât mai e vreme. Doi agenţi se ţin scai de mine de azi dimineaţă, pe faţă, îneât îmi miroase a arestare. Presimt… Trebuie să se fi întâmplat ceva… Uite, am aici cuvântarea lui Pavel; s-a luat hotărârea s-o tipărim. Du-i-o Liudmilei şi roag-o s-o culeagă, cât mai repede. Pavel a vorbit frumos, Nilovna. Saşenka, ia seama şi fereşte-te de agenţi.

Vorbea, frecârtdu-şi mâiriile îngheţate; apoi, se apropie de masă, trase cu grabă sertarele şi scoase toate hârtiile; îngrijorat, cu părul zburlit, începu să aleagă în pripă: pe unele le rupea, pe altele le punea de o parte.

— Nu-i mult de când le-am ales şi uite cite s-aii strâns iar!

Ştii ce, Nilovna? Ar li mai bine, poate, să nu dormi la noapte

aici. Ce crezi? E destul de plictisitor să stai de faţă la toată

comedia asta, ba s-ar putea să te aresteze şi pe dumneata. Şi tocmai acum e nevoie de dumneata, ca să împrăştii pe ici pe colo discursul lui Pavel.

— N-au ei nevoie de mine! – zise mama. Subliniindu-şi spusele cu un gest repetat al mâinii, Nikolai răspunse cu glas hotărât:

— Aşa-mi miroase mie şi pe mine nu mă prea în-şală nasul!

Ş-apoi ai putea s-o şi ajuţi pe Liudmila, nu-i aşa?Du-te, până

nu-i prea târziu.

Bucuroasă să ajute la tipărirea cuvântării lui Pavel, mama răspunse:

— Dacă-i aşa, mă duc…

Şi, deodată, surprinsă ea însăşi de ceea ce spunea, adaose cu hotărâre:

— Acum, slavă domnului, nu mă mai tem de nimic!

— Minunat! – zise Nikolai fără să se uite la dânsa.

— A, dar spune-mi mai întâi unde-mi este geamantanul şi rufăria, că ai luat totul în mâinile dumitale hrăpăreţe şi m-ai lăsat în totală imposibilitate de a dispune de bunurile mele personale…

Fără să spună nici un cuvânt, Saşa arunca în sobă hârtiile rupte, iar după ce ardeau, vântura grijulie cenuşa.

— Hai, S^şenka, pleacă! – spuse Nikolai, întin-zându-i mâna.- La revedere! Nu uita să-mi trimiţi cărţi, dac-o apare ceva interesant. La revedere, dragă tovarăşă! Fii cu băgare de seamă…

— Crezi c-au să te ţină mult? – îl întrebă Saşa.

— Naiba ştie. Pesemne că sunt bine încondeiat în catastifele lor. Dumneata, Nilovna, pleci cu Saşa, nu-i aşa? O să le fie mai greu să vă urmărească pe amân-două în acelaşi timp…